=====
O strofă oarecare, scrisă de
Dumnezeu (pe cînd umbla prin lume cu versuri curgîndu-i prin vene, cu vodcă
stingîndu-şi pîrjolurile lăuntrice - şi numindu-se, pe-atunci, Serghei):
„Focul vînăt e gonit de vînt,
zările-au uitat să mă mai doară,
de iubire-ntîia oară cînt,
la scandal renunţ întîia
oară...”,
în traducerea formidabilă a lui
George Lesnea.
Demult mă tot întreb – şi tot
de-atunci nu aflu vreun răspuns: cum a scris acela ? O fi scris el că
„Focul vînăt e gonit...” - sau o fi scris altfel?
Frămîntările mele curg din
predicatele fiecărui vers în parte. Dacă în versurile 2, 3 şi 4 predicatele
sînt verbe cu semnificaţii definitive, în primul vers predicatul este verb
continuu, iar starea pe care mi-o provoacă este o deprimare fără posibilitatea
vreunei salvări...
„Focul vînăt e gonit...” –
şi nu ajung pentru goana aceasta toate stepele „Maicei Rusii” şi toate
pustiurile sufletului şi toate deşerturile eternităţii... Este deprimant, fără
a fi tragic..., dar îmi zic: nu cumva o fi scris el, EL, că „Focul vînăt
e ucis...”?
Nu cumva el (EL), focul
năprasnic al unei întregi generaţii şi al unor întregi generaţii viitoare,
vedea tragicul continuu şi nevindecabil (”... e ucis...”), pe care
traducătorul nu l-a putut intui?
Chiar de-ar fi scris „... e
gonit...”, refac eu versul acesta şi zic:
„Focul vînăt e ucis de
vînt,
zările-au uitat să mă mai doară,
de iubire-ntîia oară cînt,
la scandal renunţ întîia oară...”
Mîine-am să-i fac o scurtă vizitare lui Serghei şi-am să-i duc şi-o stacană plină ochi cu cerul Rusiei cel albastru şi lichid...
=====
Un vers de un tragism
indescriptibil, mai tragic şi decît un plîns imposibil:
„... şi sînul tău e mai lăsat...”
Se înţelege, sper, că Domnul
Bacovia iubea devastator plîngîndu-şi de milă.
=====
Mi s-a făcut aşa..., din senin..., un dor înfiorător de boier Ienăchiţă (boier al poeziei !!!), şi de-o poemă uluitoare a Boieriei Sale:
„Într’o gredină,
lîng’o sulcină,
zerii o floare
ca o lumină.
S’o tai, să strică,
s’o las, mi’i frică
că vine altul
şi mi’o rădică!”
Ce procese metafizice dezlănţuie-n valah, în strofa a doua, faptul simplu din prima strofă!
De-ar fi scris Goethe mica
bijuterie, ar fi rezolvat dilema în cel mai nemţesc stil posibil: se scoate
floarea, se transplantează-n ghiveci şi se mută-n glastră. Tremurul metafizic
de la „...dacă ” pînă la „... dacă...”? De unde-atîta tremur metafizic la malul
prusac al Mării Nordului?
