RUGĂCIUNEA
„Se poate că poezia pură este o rugăciune, însă eu ştiu că rugăciunea bătrînilor noştri olteni era o formă a meditaţiei – adică o tehnică filosofică”.
Gorjanul ştia foarte bine. Mai ales, nu uitase nimic. Parisul, Occidentul nu l-au pervertit. Ţăranul care era în el evolua în ritmurile în care îi fusese dat să se nască. Vorbim despre Ţăranul Român, cel pentru care pămîntul era totuna cu Dumnezeu iar Ţara mai pe deasupra de viaţa şi de casa lui, casa însemnînd palatul ori bordeiul cu nevasta şi copiii înlăuntru, dar şi părinţii, rudele, prietenii, consătenii, conaţionalii. Europa nu a cunoscut niciodată această osmoză stranie şi totală între fiinţa-OM, fiinţa-ŢARĂ şi fiinţa-NEAM. Le-a fost dat românilor să poarte în ei plămada aceasta care i-a salvat în istorie.
Sînt ei, românii, cei mai din răsărit dintre latini. Numele originii latine se regăseşte,întreg, în numele neamului lor. Dar Roma nu i-a chemat niciodată. Nu le-a fost nicicînd speranţă. Le-a fost orgoliu continuu. Nu datorează nimic Romei. Vaticanului nici atît. Occidentul însă, datorează imens acestui neam. Ştim, nu o va recunoaşte niciodată. Un alt român, tot la Paris, scria, definitoriu parcă: „Mîrşav Occident...!”
Că Occidentul nu este astăzi mongolic - este meritul ibericilor (înfrîngerea hunilor în Cîmpiile Catalunice), şi al ruşilor (asimilarea marilor migraţii mongolice i-a ţinut pe loc, în istorie, trei veacuri!). Că acelaşi Occident nu este islamic, este în mare măsură şi meritul românilor moldoveni şi valahi.
În împrejurările istorice în care au trăit, românii au fost obligaţi să recurgă (acesta este termenul corect), la esenţe, la esenţial. Abia avînd timp să răsufle după o luptă, că se şi arăta următoarea, nu aveau timp de slujbe lungi şi pompoase, cu sobor de preoţi şi episcopi în catedrale impunătoare. Sapa, coasa, toporul – unelte de casă, de gospodărie, erau arme la vremi de restrişte. Şi de unde timp de rugăciuni sforăitoare care să sîcîie Divinitatea?
Se dădea foc la casă şi la ogor, se ducea familia în codru, se strîngeau în braţe nevasta şi copiii şi se apuca în mîini, cu nădejde, parul, furca, ce se găsea mai pe aproape. Rugăciunea? „Doamne-ajută”! Este rugăciunea Ţăranului român, de veacuri Şi de astăzi. Gîndul e departe, e sus, e la Dumnezeu. Vorba însă e scurtă, ruptă, scrîşnită, îndîrjită: „Doamne-ajută” !
La capătul ogorului sau al fîneţei, se începe lucrul - nu înainte de a se desena pe chip, cu sfială dar îndesat, trei cruci şi a se rosti, cuviincios: „Doamne-ajută”! Apoi se stupeşte în palme. Cu încredere. Mîna aderă la unealtă, se face una cu unealta.
Ţăranul român este una dintre marile minuni neştiute ale lui Dumnezeu pe Pămînt. Poate că de aceea este el, ţăranul român, atîta de aproape de Dumnezeu: se învecinează.
Rugăciunea – tehnică filosofică? La ţăranul român, da. Brâncuşi ştia aceasta. El însuşi era ţăran român. Şi-a păstrat rădăcinile. A avut grijă să şi le păstreze. Din aceste rădăcini avea să izvorască el „Rugăciunea” sa.
Ştiind acum toate acestea, putem privi „Rugăciunea” lui Brâncuşi din punctul său de vedere (al artistului), şi din punctul ei de vedere (al operei), coincidente fiind. Vom pricepe că nu este vorba de închinare în simbolistica acestei lucrări. Nimic din atitudine nu ne transmite o astfel de semnificaţie.
Vedem o fiinţă, FIINŢA, faţă în faţă cu MISTERUL. Cu Divinitatea.
Vedeţi cumva o fiinţă dărîmată, distrusă? Noi vedem altceva: vedem FIINŢA COPLEŞITĂ. Fiindcă Divinitatea, Misterul Divinităţii copleşesc, fără însă a distruge.
Înaintea unui mister fiind, FIINŢA încearcă să-l înţeleagă, să-i pătrundă resorturile şi semnificaţiile. Şi înţelege doar că nu va înţelege nimic, niciodată. Îşi înţelege limitarea. Povara propriilor limite îngenunchează FIINŢA. Şi o îndoaie. Iar FIINŢA se strînge, se adună pe sine – în sine. Nu vedeţi că încet-încet se preface în OU, în „Începutul lumii”?
„Rugăciunea” lui Brâncuşi este rezultatul artistic al unui calcul matematic: raportul între Mister-Divinitate şi Fiinţa-Om. (Prin Divinitate vom înţelege „ceva”-ul acela pe care nu-l putem înţelege şi care este dincolo de noi, iar nu „...narcoticul religios.”).
Nu vom afirma că Brâncuşi ar fi calculat matematic acest raport apoi l-ar fi transpus şi transfigurat artistic. Dar că el avea intuiţii matematice ale unor realităţi diafane, aceasta o afirmăm. O vom şi dovedi, în capitolul dedicat Capodoperei sale de la Tîrgu-Jiu, această minune a lumii demnă de a fi strămutată în curtea lui Dumnezeu.
Nu ştim expresia matematică a rezultatului acestui raport. Expresia artistică însă o ştim: este „Rugăciunea”, această absolut copleşitoare copleşire a Fiinţei, nu de povara Misterului ci de imposibilitatea eternă de a-l pătrunde. „Rugăciunea” este Fiinţa cutremurată de gînduri, de întrebări şi de nici un răspuns. Şi cînd nici un răspuns nu se întrevede, cînd totul e prea departe, Fiinţa îngenunchează, se adună în sine, se face OU. Şi rosteşte: „Doamne-ajută”!
„Rugăciunea” nu este o întrebare existenţială. Este suma tuturor întrebărilor existenţiale. Este transpunerea întru adevăr a raportului Fiinţei cu Sinele Cosmosului şi cu propriul Sine. Nu în stare de renunţare ci de meditare. Ca „tehnică filosofică”. De profunzimi abisale, am mai adăuga.
„Rugăciunea” lui Brâncuşi nu are nimic în comun cu funerarul. Nimic funerar nu există în opera sculptorului. Nu spre bucuria cimitirului ne invită Brâncuşi, ci spre „...bucuria însăşi”. Atunci cum se explică apelul continuu al exegeţilor la „funerar” în interpretarea operei sale?
Ne apare limpede că faptul se datoreşte unei imposibilităţi a acestora din urmă de a trece dincolo de ceea ce se vede. Da, „Rugăciune” a fost o comandă de monument funerar. Da, „Sărutul” a fost aşezat pe mormîntul Taniei Raşevskaia. Da, la Tîrgu-Jiu i s-a cerut un monument comemorativ. Da, „Cocoşul” său „ar da bine” la orice căpătîi de mormînt sau pe orice cavou. Dar şi „Măiastra”, şi „Pasăre în văzduh” ar fi accesorii excepţionale ale oricărui loc de veci. Da, cinci dintre „Păsările” sale au fost cumpărate de maharajahul de Indore, ca monumente într-un „Templu al contemplării şi dezrobirii”, care urma să fie mausoleu al soţiei sale dispărute, şi pe care tot Brâncuşi trebuia să îl proiecteze şi să-l edifice. Acestea toate la un loc, şi multe altele de ar mai fi, nu dau dreptul nimănui să eticheteze vreo sculptură a lui Brîncuşi ca fiind funerară.
Trebuie ţinut cont, mai presus de orice altceva, de spusele autorului despre propria-i operă şi despre sine. Iar cînd Brâncuşi spune el însuşi despre sine că „Eu vreau să dau viaţă, mişcare, avînt, bucurie. Mă supăra tot mai mult impresia de criptă, de funerar (s.n.)...”, nimămui nu-i este permis să afirme că vreo lucrare a sa este de factură funerară. Dacă cineva nu este în stare să descopere în opera brâncuşiană altceva decît moartea, atunci să păstreze pentru el descoperirea, fără a încerca să maculeze gîndirea şi efortul sculptorului de a oferi „...bucuria curată”.
SĂRUTUL
Vom repeta, obsesiv şi fără a obosi, apartenenţa lui Brâncuşi la spaţiul cultural în care s-a născut. Fără cultura populară românească Brâncuşi nu există iar opera sa este imposibilă. Brâncuşi nu aparţine nici Apusului european şi nici Estului European. El aparţine României din două motive: fiindcă nu s-a născut în America ci în Gorj, şi fiindcă nu Roland, nu Siegfried, nu El Campeador, şi cu atît mai puţin caricaturile de eroi pe care îi propune America (Supermani de duzină, surogate de eroi fără identitate culturală), i-au fost modele morale şi sursă de inspiraţie ci Făt-Frumos şi Ileana Cosînzeana, cei doi eroi pozitivi eterni ai basmelor populare româneşti.
Cînd, după peripeţii fără număr, înfruntînd primejdii de moarte, Făt-Frumos răpune pe Zmeu (la fel de eternul personaj negativ al acelo-raşi basme), cei doi, Făt-Frumos şi Ileana-Cosînzeana, se reîntîlnesc şi, invariabil, se sărută. Vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţe, vor avea copii şi nepoţi, vor fi părinţi ideali şi bunici înţelepţi, şi vor fi trăind şi azi dacă nu vor fi murit între timp.
Basmele populare româneşti, Făt-Frumos şi Ileana-Cosînzeana sînt pietrele vii care se sărută sub dalta lui Brâncuşi. Este un sărut tandru, deplin, veşnic.
„Sărutul” unui Brâncuşi francez? O mînă delicată şi două buze fremătînd de dorinţe, atingînd-o, într-un alcov cochet. Galanterie, cavalerească – este drept, dar de cele mai multe ori adulterină.
„Sărutul” teuton la un Brâncuşi neamţ? Eroism colosal, sînge, sudoare şi umbre – prea multe umbre... Mai degrabă o piatră în formă de pian şi-un pianist dement cîntînd o simfonie în Si bemol – o muzică mai vrednică de Dumnezeu decît de muritori...
„Sărutul” la un Brâncuşi englez? O muşcătură şi o muşcare, catifea peste abisuri, zîmbet cu iz de pumnal, tragic fără eternitate, accident uman fără Cosmos, spleen..., şi Shakespeare, of course!
„Sărutul” lui Brîncuşipurşisimplu? Nu este un sentiment. Şi nici Idee nu este. Dar este, în cel mai înalt grad şi de o violentă evidenţă, REVELAŢIA. „Sărutul (această capodoperă din tinereţe), a reprezentat pentru mine drumul Damascului”.
Lui Saul i se relevă, pe drumul spre Damasc, Marele Crucificat. Lui Brâncuşi, pe drumul său către Damascul său, i se relevă Marele TOT, Sinele Cosmosului: „...am atins, istovind,..., TAINA CIFREI UNU!”.
E simplă taina: este vorba despre SINE. UNU are SINE, este plin de SINE, este numai SINE. Deosebit, Doi este ruperea sinelui, dispariţia sa şi instaurarea pluralului. UNU este plin de TOT. DOI este plin de TOŢI şi de TOATE. În acest sens, a-l reface pe UNU nu ne apare ca act de însumare – operaţie de aritmetică de şcoală primară, ci act de renunţare la EU şi de contopire cu Cosmosul.
UNU este Divinitatea. Înţeles astfel, ”Sărutul” ne apare ca fiind o stare a Fiinţei încercîndu-şi toate forţele interioare în efortul de a reface Unitatea dintru începuturi şi care s-a pierdut - din cauze străine nouă.
Nimic, în „Sărutul” brâncuşian, nu sugerează carnalitatea: nu se gîfîie, nu se geme, mai ales nu se oboseşte. Dar îl putem vedea pe Marele UNU refăcîndu-se din toate ţăndările în care se spărsese şi putem simţi bucuria aproape neomenească generată de mica descoperire, aceea că EU este important dar UNU este esenţial.
Brâncuşi înţelesese aceasta. Pricepem şi noi, ceva mai tîrziu şi mai greu, nefiind atinşi, precum Domnia sa, de aripa geniului.
CUMINŢENIA PĂMÎNTULUI
Pare că ar veni din Timp, de-o vîrstă cu Timpul. Dacă Brâncuşi nu şi-ar fi asumat-o, putea foarte bine să spună că a găsit-o îngropată - şi orice paleontolog ar fi jurat că este reprezentarea nu ştim cărei zeităţi htonice, paleo sau neolitice. Este, de fapt, liniştea, LINIŞTEA FIINŢEI în armonie plină, totală, cu sine şi cu Divinitatea. (Vom recurge continuu la raportul Fiinţei cu Divinitatea, respingînd religia şi, mai ales, teologia, şi avînd în vedere numai misterul, neteoretizat).
Totul este în ordine: viaţa ca fenomen, viaţa ca succesiune de evenimente, existenţa ca Istorie. În egală măsură, este în ordine viaţa ca relaţie cu dincolo, cu neînţelesul, cu misterul. Nici un gînd adînc nu tulbură atitudinea. Fiinţa şade cu temeinicie, pe pămînt. Senzaţia de apartenenţă totală devine sentiment, un sentiment viu. Atîta de viu încît se transformă în realitate. Cea de pe urmă realitate. „Aşa este!”, pare a ne spune, şi pricepem că mai mult nu se poate, că mai departele este imposibil.
Se şade cu temeinicie pe Pămînt. Sîntem ai pămîntului. Pămîntul şade temeinic sub şederea noastră. Este al nostru. Timp nu există. Încă nu s-a inventat. Sau este suspendat.
Spaţiul este doar interior. Plin. Ordonat. Totul este aşa cum trebuie să fie. E atîta linişte în „Cuminţenia Pămîntului” încît îl putem vedea pe Dumnezeu, şezînd şi Domnia Sa, cu temeinicie, într-un dialog lung şi de cutremurătoare profunzime cu Femeia:
- Aşa este! glăsuieşte, răsuflînd adînc, Femeia.
- Aşa este!, răspunde, răsuflînd adînc, Dumnezeu.
(Dialogul continuă la infinit: eternitatea la îndemînă).
Un bărbat „Cuminţenia Pămîntului”? Nu este posibil, nici în imaginaţie măcar. El, (EL!), este străbătut de grave întrebări. EL caută răspunsuri. EL inventează întrebări la care să caute răspunsuri. Ba chiar caută răspunsuri la răspunsuri, pentru a descoperi întrebări care nu s-au pus şi nu se vor pune niciodată, tihna dîndu-i spaime mai mari decît spaimele neliniştii.
Ştiţi vreo femeie – filosof? Aveţi cunoştinţă despre vreo femeie care să fi ţesut firele necunoscutului? Noi nu-i ştim numele. Ştim însă FEMEIA care îngrijeşte rosturile, care pune ordine, FEMEIA care nu întreabă Cosmosul ci îl asumă, cu legile lui cu tot.
FEMEIA a sedus demult Cosmosul. Îl domină, supunîndu-i-se. Priviţi-o cu atenţie. Cosmosul o înconjoară – cu tandreţe infinită. Puterea însă este a ei. Se vede. O ştie. Deşi n-o arată. Ar putea face cu Cosmosul tot ce ar vrea. L-ar putea încătuşa pe Dumnezeu. Dar n-o va face. Păstrătoare şi păzitoare a ordinii, „Cuminţenia Pămîntului” nu va strica, niciodată!, legile.
„Cuminţenia Pămîntului” este Firescul Cosmic.
- Aşa este”, zice Femeia, răsuflînd adînc.
-Aşa este”, răspunde Dumnezeu, copleşit şi El de-atîta înţelepciune
**********
Am încercat o privire asupra acestor trei lucrări fundamentale ale lui Brâncuşi ,considerîndu-le ca fiind jaloane care îi marchează evoluţia gîndirii creatoare şi îi definesc exemplar unicitatea. Ca la nici un alt sculptor, la Brâncuşi se vede în operă nu evoluţia măiestriei ci drumul gîndului spre creaţie.
Nu există, în opera sa, nici un element care să se abată de la legea pe care şi-a impus-o: „... singura adevărată artă trebuie să provină din ceea ce găseşti înlăuntrul tău”. A căutat esenţele. Le-a găsit în sine însuşi. Coborînd în propria-i memorie - pînă în străfundurile istoriei, nu căuta ceea ce era demult în el, ci o confirmare a corectitudinii gîndirii sale. A aflat-o în pruncia umanităţii, nu ca joc, ci ca stare a fiinţei – de nevinovăţie faţă de sine şi seninătate faţă de Mister.
A rămas toată viaţa credincios faţă de sine însuşi şi faţă de cel căruia i se adresa cu demersul său artistic: omul simplu, fără porniri spre analize sforăitoare. Ideea simplă, „sufletul subiectului...”, aceasta este marele adevăr pe care l-a predicat şi spre care ne-a chemat. Noi i-am auzit chemarea. Necredincioşi, ne-am apucat să cercetăm. Aşa am ajuns să descoperim că „bucuria însăşi”, pe care voia să ne-o ofere, era, de fapt, în noi înşine. Uitată.
„Rugăciunea” este drama încercării de cunoaştere a sinelui prin sine – mister imposibil deoarece FIINŢA nu poate avea, faţă de sine însăşi, funcţie magică.
„Sărutul” este următorul pas, acela al cunoaşterii propriului sine prin „celălalt sine”, mister la fel de imposibil deoarece „magicul” care determină şi guvernează „tentativa” este doar un fragment, infim şi neesenţial (deşi semnificativ!), al Cosmosului.
„Cuminţenia pămîntului” este concluzia (nu rezolvarea!), problemei „sinelui”: nu resemnarea în faţa neputinţei de a rezolva ecuaţia ci asumarea Cosmosului, în integralitatea sa: sîntem părţi ale unui TOT pe care nu-l putem pătrunde din afară, dar care ne aparţine interior.
Totuşi, are ecuaţia aceasta o rezolvare? Va putea FIINŢA, în vreun fel, depăşi această barieră care o desparte, tragic, atît de sine însăşi cît şi de Cosmos? Brâncuşi ne spune că da. Însă ne va da soluţia în Capodopera sa de la Tîrgu-Jiu, singura operă de artă plastică din istoria umanităţii care construieşte nu un cuvînt-idee, ci o propoziţie întreagă.
STRANIA CÎNTARE
„Eu am făcut piatra să cînte – pentru Umanitate...”, spunea Brâncuşi. Desigur că privea în urmă şi îşi evalua Opera. Avea oare dreptate? Să cutezăm a intra în această Operă, uzînd de cvasi-invitarea pe care ne-a făcut-o însuşi: „Aş vrea ca lucrările mele să se ridice în parcuri şi grădini publice, să se joace copiii peste ele..., nimeni să nu ştie ce sînt şi cine le-a făcut...”. Să pătrundem, deci, şi să vedem despre ce este vorba în această propoziţie: Brîncuşi.
La început vom vedea nişte ciocane: unele mai mari iar altele mai mici. Şi nişte dălţi: mai late sau mai înguste, unele ascuţite ca nişte creioane, după trebuinţă. Cîteva fierăstraie. Trunchiuri de arbori. Blocuri de marmură. Calupuri de bronz. Şi o barbă, cu cipilică pe cap, care se învîrte printre toate acestea, privindu-le. Şi tăcînd. Cîntecul? De unde cîntec?
După mult învîrtit (grea muncă!), barba se opreşte lîngă un bloc de marmură, priveşte lung, mormăie ceva nedesluşit, îşi dă cipilica pe ceafă, ia uneltele şi începe să colaboreze cu bolovanul. Sar aşchii de marmură. Curg sudori pe fruntea bărbii. Sar şi nişte picuri roşii, nu se ştie de pe unde.
Piatra, inima ei, colaborează. Surplusul – nu.
Constatăm doar sudoarea şi picurii roşii. Cîntecul - nu încă.. Necredincioşi, nici nu gîndim să-l mai auzim vreodată. Dar nici nu am vrea să ieşim din spaţiul acesta. Ceva indicibil ne fixează, ne ţine pe loc, de parcă am fi prins rădăcini adînci şi seve neştiute ne potolesc o sete pe care nu ne-o cunoşteam.
Deodată începe să se scurgă, de nicăieri, un zvon, o muzică vagă, din ce în ce mai desluşită, şi pare că totul cîntă, Timpul, Spaţiul şi Materia, deopotrivă cuprinse de armonii inimaginabile:
„Do-uă fi-re, do-uă pa-ie,
luaţi Ciu-lean-dra la bă-ta-ie...”
- What is this?
- I don’t know!
- This is the begining of the world!
- Or the begining of the Lord!
- Oh, my God!, the Lord is singing!
- The Lord..., or the stone..., I’m not sure…
-Amazing…!
-Incredible!!!
Asudată, barba îşi continuă colaborarea cu piatra. Mîinile îi sînt tot mai roşii. Cîntecul e tot mai prezent, tot mai pătrunzător.
Sub tăişul dălţii, roşie şi ea, începe să se întrevadă ceva, asemănător cu un ou, parcă…, şi aşchiile continuă să sară, şi oul e tot mai OU – şi tot mai roşu şi el…, şi cîntecul e tot mai puternic…:
- Şi-nc-o-da-tă măi flă-căi,
hooop şi-a-şa şi-a-şa !
Iar cînd oul e OU de-a binelea, mîinile roşii ale bărbii, lepădînd uneltele, încep să-l mîngîie cu afecţiune, îndelung. Şi-l mîngîie şi privirile bărbii, ca-ntr-un ritual sacru şi păgîn, iar OUL începe să arate, progresiv, alb imaculat, străveziu mai apoi, pentru a deveni – într-un tîrziu, transparent, şi lăsînd să se vadă, în el, un alt ou, în care este alt ou..., în care este alt ou..., o serie infinită de începuturi stînd să-nceapă...
Totul pare ireal iar cîntecul pare că umple Universul. Minunea e săvîrşită. Abia sesizabil, barba îşi şterge mîinile de piept, priveşte lung, răsuflă adînc şi rosteşte împăcat: „În sfîrşit, te-am născut”! Şi pleacă agale, să se întindă pe laviţa din colţ, obosit de-atîta colaborare.
Oul sau barba, nu putem desluşi prea bine, poate că împreună, încep să izvorască un alt cîntec, la fel de frumos ca cel de dinainte:
- Mă-ri-i-e, Mă-ri-e,
Ia să-mi spui tu mi-e...
Şi s-a lăsat, aşa, peste toţi şi peste toate, o pace uşoară şi deasă -
ca la-nceputul lumii.
Traducere B.S.
