România agonică
(scris în 2012)
Giganţii
intelectuali interbelici vorbeau cu veneraţie despre o Românie profundă, aflînd
izvoarele tuturor strălucirilor acelei Românii în sufletele oamenilor
cinstiţi, muncitori şi buni. Pe doi dintre ei îi durea amarnic ratarea
în istorie a României. Unul chiar proclama stîrpirea din viaţă a tuturor
celor trecuţi de treizeci de ani, pentru a revitaliza prin tinereţe
infantilă Patria, Ţara, Neamul.
România
aceea profundă nu mai este. Ea s-a ofilit încet-încet, ca orice
organism bolnav care se topeşte pe picioare pînă ajunge-n genunchi. Acum
România agonizează tîrîş, tragic şi hilar, ascultîndu-şi prohodul pe
care i-l cîntă ţîrcovnicii din parlament, din guvern şi din presă.
Din
decembrie 1989 România a-nceput a trage să moară şi nu-şi poate da
duhul. Hoarde cumplite de hrăpăreţi au năpădit-o atunci, înăbuşind-o,
şi-o sufocă şi azi cu perseverenţă. României i s-a luat prin hoţie şi prin hoţire
oxigenul producţiei şi i s-a injectat în vene drogul consumului. Tot
ce însemna capacitate publică de producţie a fost vîndut pe nimic, pentru a se
demola întru naşterea de averi personale colosale.
Industria a fost declarată morman de fiare vechi, a fost încărcată-n vapoare şi trimisă la topitorii pe meleaguri străine.
Flota,
în totalitatea ei, a fost eşuată voit în patrimoniile altora, sub
pavilioane măreţe, pe sume necunoscute, sume eşuate la rîndu-le în
conturi la fel de necunoscute, prin Elveţii, Cipruri şi Caymanuri
paradisiace fiscal.
Agricultura
a fost întoarsă cu oiştea dezvoltării spre epoca primitivismului,
pămîntul stă pîrloagă iar ţăranul român de demult, cel divinizat de
Coşbuc, de Cotruş, de Goga, de Brâncuşi, de Rebreanu, de Blaga, de
Eliade, de Ţuţea, de Preda, de Păunescu, astăzi vinde ţigări de
contrabandă la colţul pieţei în care vindea odată castraveţi, pentru a
supravieţui cumva urgiei multicolore care s-a abătut asupră-i.
Pădurile
s-au tăiat euforic, fără discriminare etnică-ntre drujbe şi
drujbişti, şi s-au trimis dincolo de graniţe sub formă de buşteni.
Combinatele de mobilă s-au ras de pe faţa pămîntului pentru a se
construi peste drum supermarketuri; nu se mai produce mobilă ci se
importă chewing-gumm și scobitori.
Drumurile
se recunosc după gropi: dacă nu-s destul de multe şi destul de-adînci,
înseamnă c-ai ieşit din traseu şi că eşti pe arătură. Autostrăzile se
construiesc mai greu decît marile piramide, costă cît jumătate de
planetă şi se inaugurează cu fast doi kilometri la trei ani sau nici atît.
Învățămîntul
a fost trîntit la pămînt şi produce masiv agramaţi cu diplome
universitare care cred că a ţine un plaivaz între deşte înseamnă că eşti
inteligent şi cult și că google search substituie creierul. S-au
dărîmat şi s-au închis şcoli cu nemiluita spre a creşte-n sus gradul de
prostire şi s-au construit biserici cu duiumul, că-i mai uşor să
vorbeşti muţeşte cu un Dumnezeu oricum surd decît cu un guvern care nu
vrea el s-asculte şi s-audă, şi mai mare-i mila Domnului decît a
guvernului: Dumnezeu îţi ia doar viaţa, o singură dată, guvernul te
jupoaie lunar de şapte piei, iar pe-a opta ţi-o ia TVA pe jupuire.
Sănătatea
a fost îngropată de vie și-n spitale nu poţi nici măcar muri
omeneşte. Plăteşti asigurare de sănătate ca să ţi se asigure dreptul de
coplată, medicii au plecat unde-au văzut cu ochii, asistentele la fel,
nu sînt medicamente deloc, nu este instrumentar, aşa că vii de-acasă
la spital cu lumînarea-n braţe dacă vrei să ai lumină cînd îţi dai
duhul cu zile.
Justiţia merge strună pentru ei, şi pînă la prescrierea faptei nu îi condamnă nimeni dacă au cotizat cînd trebuia, unde trebuia, cît trebuia şi cui trebuia, chiar dac-ar fi tras cu cabestanul pixului autostrada peste parcela lor, spre a fi ei cei expropiaţi pe bani mulţi storşi din buzunarele tuturor.
Culturii
i se-astupă gura. Poeţii nu mai scriu ci mor – şi-o scriitoare, fostă
utecistă, premiată literar de UTC mai înainte de a fi premiată literar
cu Nobel, răcneşte acru că scriitorii n-au protestat politic atunci
cînd ea era premiată literar de propria-i organizaţie politică împotriva
căreia nu protestau scriitorii despre care ea spunea că n-au protestat
cînd... Se desfiinţează teatre şi filarmonici, dar se organizează
baluri ale îmbuibării (de Cristal), în sălile de concerte – şi-n curînd
vor cînta în sălile astea alde Guţă, Peşte şi Salam, la cumetrii
fastuoase, botezuri cu dar şi nunţi cu schepsis.
Tabloul
sumbru poate continua la infinit, cu-aceleaşi tonuri şi nuanţe,
fiindcă foarfecele bugetar din mîinile guvernanţilor toacă fără milă,
fără ură şi fără părtinire: dacă nu faci parte dintre puloverele din
decembrie 1989, dacă nu ai aderat la „Mircea, fă-te că lucrezi!” sau
dacă nu eşti din gaşca de la vîrf, ghilotina sacrificiului te-aşteaptă,
oricît de portocaliu ţi-ar fi sufletul.
De douăzeci de ani trecuţi România agonizează în toate culorile curcubeului. Astăzi România agonizează oranj şi-aşteaptă să-şi dea ultima suflare-n zguduiri spasmodice, cu o feştilă violet la căpătîi.
(Acest
text nu este scris de vreun muritor sensibil şi plîngăcios, ci de un
computer sever, imparţial, inflexibil şi rece-n judecăţi, aşa să-i ajute
procesorul Intel quad de 4 giga şi hardul Seagate de juma’ de terra !).
Traducere B.S.
