Considerații de bun simț

 (scris în 2009)

 

Cînd politica este arta de-a minţi credibil,  votarea-i clipa adormirii într-un vis și-a trezirii progresive în coşmar.
=====

„De mi s-ar fi uscat mîna cînd i-am semnat candidatura lui Halaicu !”     (Radu Cîmpeanu).
Mai înainte de asta, domnule ! (eu .).
=====

Să n-ai nici măcar o urmă de scrupul (şi asta cu maximă sfială !) - aceasta-i limita ultimă a abilităţii politice !
=====

Dacă groaza ar străjui pe lîngă urnele de votare (şi-aşa ar trebui să fie !), ce alegeri fără alegători am avea !
=====

E nevoie de o inteligenţă excepţională pentru a o face pe prostul într-atît încît, nimeni nemaiînţelegînd nimic, toţi să te admire fără rezerve .
=====

Pentru un politician de rasă, conştiinţa este lada de gunoi a sentimentelor .
=====

M-am îmbibat de democraţie. (M-am smintit rău de tot !).
=====

Democraţia ? Vina tuturor de neputinţa cîtorva.
Tirania ? Vinovăţia unuia pentru eşuarea generală.
=====

Ce importanţă are faptul că tirania te sugrumă cu mîna ei, iar democraţia cu mîna ta ? Problema este a gîtului: cît şi dacă suportă .
=====

Orice om politic onest ar trebui închis într-un ospiciu, în regim de urgenţă şi în condiţii severe - ca element poluant .
=====

Ce parlament ideal ar fi Spitalul nr. 9 - și ce parlamentari interesanţi pacienţii !.
=====

Cîndva omul politic inspira groază.
De-o vreme nu mai inspiră nimic - nici măcar sila aceea celebră, prezidenţială !
=====

Dacă nu eşti îndeajuns de ticălos pentru a trece şi peste propriu-ţi stîrv, n-ai ce căuta în politică: te-ai face de rîs - şi ar trece alţii peste stîrvu-ți.
=====

Oamenii politici îşi etalează turbarea la tribună, gloata şi-o rumegă în piaţa mare. Agora a fost înlocuită cu aula .
=====

Compromisul politic ? Pactul dintre tîlhari: de neagresiune între ei şi de pornire împotriva tuturor .
=====

Traducere B.S.

 

                România agonică

                       (scris în 2012)

 

 

         Giganţii intelectuali interbelici vorbeau cu veneraţie despre o Românie profundă, aflînd izvoarele tuturor strălucirilor acelei Românii în sufletele oamenilor cinstiţi, muncitori şi buni. Pe doi dintre ei îi durea amarnic ratarea în istorie a României. Unul chiar proclama stîrpirea din viaţă a tuturor celor trecuţi de treizeci de ani, pentru a revitaliza prin tinereţe infantilă Patria, Ţara, Neamul.

        România aceea profundă nu mai este. Ea s-a ofilit încet-încet, ca orice organism bolnav care se topeşte pe picioare pînă ajunge-n genunchi. Acum România agonizează tîrîş, tragic şi hilar, ascultîndu-şi prohodul pe care i-l cîntă ţîrcovnicii din parlament, din guvern şi din presă.

         Din decembrie 1989 România a-nceput a trage să moară şi nu-şi poate da duhul. Hoarde cumplite de hrăpăreţi au năpădit-o atunci, înăbuşind-o, şi-o sufocă şi azi cu perseverenţă. României i s-a luat prin hoţie şi prin hoţire oxigenul producţiei şi i s-a injectat în vene drogul consumului. Tot ce însemna capacitate publică de producţie a fost vîndut pe nimic, pentru a se demola întru naşterea de averi personale colosale.

         Industria a fost declarată morman de fiare vechi, a fost încărcată-n vapoare şi trimisă la topitorii  pe meleaguri străine.

        Flota, în totalitatea ei, a fost eşuată voit în patrimoniile altora, sub pavilioane măreţe, pe sume necunoscute, sume eşuate la rîndu-le în conturi la fel de necunoscute, prin Elveţii, Cipruri şi Caymanuri paradisiace fiscal.

         Agricultura a fost întoarsă cu oiştea dezvoltării spre epoca primitivismului, pămîntul stă pîrloagă iar ţăranul român de demult, cel divinizat de Coşbuc, de Cotruş, de Goga, de Brâncuşi, de Rebreanu, de Blaga, de Eliade, de Ţuţea, de Preda, de Păunescu, astăzi vinde ţigări de contrabandă la colţul pieţei în care vindea odată castraveţi, pentru a supravieţui cumva urgiei multicolore care s-a abătut asupră-i.

         Pădurile s-au tăiat euforic, fără discriminare etnică-ntre  drujbe şi drujbişti, şi s-au trimis dincolo de graniţe sub formă de buşteni. Combinatele de mobilă s-au ras de pe faţa pămîntului pentru a se construi peste drum  supermarketuri; nu se mai produce mobilă ci se importă chewing-gumm și scobitori.

         Drumurile se recunosc după gropi: dacă nu-s destul de multe şi destul de-adînci, înseamnă c-ai ieşit din traseu şi că eşti pe arătură. Autostrăzile se construiesc mai greu decît marile piramide, costă cît jumătate de planetă şi se inaugurează cu fast doi kilometri la trei ani sau nici atît.

         Învățămîntul a fost trîntit la pămînt şi produce masiv agramaţi cu diplome universitare care cred că a ţine un plaivaz între deşte înseamnă că eşti inteligent şi cult și că google search substituie creierul. S-au dărîmat şi s-au închis şcoli cu nemiluita spre a creşte-n sus gradul de prostire şi s-au construit biserici cu duiumul, că-i mai uşor să vorbeşti muţeşte cu un Dumnezeu oricum surd decît cu un guvern care nu vrea el s-asculte şi s-audă, şi mai mare-i mila Domnului decît a guvernului: Dumnezeu îţi ia doar viaţa, o singură dată, guvernul te jupoaie lunar de şapte piei, iar pe-a opta ţi-o ia TVA pe jupuire.

        Sănătatea a fost îngropată de vie și-n spitale nu poţi nici măcar muri omeneşte. Plăteşti asigurare de sănătate ca să ţi se asigure dreptul de coplată, medicii au plecat unde-au văzut cu ochii, asistentele la fel, nu sînt medicamente deloc,  nu este instrumentar, aşa că vii de-acasă la spital cu lumînarea-n braţe dacă vrei să ai lumină cînd îţi dai duhul cu zile.

         Justiţia merge strună pentru ei, şi pînă la prescrierea faptei nu îi condamnă nimeni dacă au cotizat cînd trebuia, unde trebuia, cît trebuia şi cui trebuia, chiar dac-ar fi tras cu cabestanul pixului autostrada peste parcela lor, spre a fi ei cei expropiaţi pe bani mulţi storşi din buzunarele tuturor.

         Culturii i se-astupă gura. Poeţii nu mai scriu ci mor – şi-o scriitoare, fostă utecistă, premiată literar de UTC mai înainte de a fi premiată literar cu Nobel, răcneşte acru că scriitorii n-au protestat politic atunci cînd ea era premiată literar de propria-i organizaţie politică împotriva căreia nu protestau scriitorii despre care ea spunea că n-au protestat cînd... Se desfiinţează teatre şi filarmonici, dar se organizează baluri ale îmbuibării (de Cristal), în sălile de concerte – şi-n curînd vor cînta în sălile astea alde Guţă, Peşte şi Salam, la cumetrii fastuoase, botezuri cu dar şi nunţi cu schepsis.

         Tabloul sumbru poate continua la infinit, cu-aceleaşi tonuri şi nuanţe, fiindcă foarfecele bugetar din mîinile guvernanţilor toacă fără milă, fără ură şi fără părtinire: dacă nu faci parte dintre puloverele din decembrie 1989, dacă nu ai aderat la „Mircea, fă-te că lucrezi!” sau dacă nu eşti din gaşca de la vîrf, ghilotina sacrificiului te-aşteaptă, oricît de portocaliu ţi-ar fi sufletul.

        De douăzeci de ani trecuţi România agonizează în toate culorile curcubeului. Astăzi România agonizează oranj şi-aşteaptă să-şi dea ultima suflare-n zguduiri spasmodice, cu o feştilă violet la căpătîi.

 

         (Acest text nu este scris de vreun muritor sensibil şi plîngăcios, ci de un computer sever, imparţial, inflexibil şi rece-n judecăţi, aşa să-i ajute procesorul Intel quad de 4 giga şi hardul Seagate de juma’ de terra !).


Traducere B.S.

Nichita – sau limba română „ca o duminică a sufletului parcă”

El este una din marile sărbători ale Limbii Române, una din duminicile cele mai frumoase ale acestei limbi edenice. A venit în Limba Română ca un fulger blînd şi blond şi a legat cuvintele între ele prin noduri de nedesfăcut – semne ale unor înţelesuri simple pe care le-a desluşit el însuşi: „Noduri şi semne”.

Împătimit de Brâncuşi, a ajuns pînă la „Spălarea cu pietre”, după ce mai înnainte descoperise, ca un nou Pîrvan (Doamne, cît îi mai era de drag uriaşul Pîrvan!), „Necuvintele”. Şi cum sărbătoarea Limbii Române pe care chiar el însuşi o oficia trebuia să aibe şi clipa aceea indicibilă de explozie înspre tronul lui Dumnezeu, a lăsat lumii întregi „11 elegii”. De fapt a lăsat 12, dar este de înţeles: ploieştean fiind, adeseori călcînd pe trotuarele urbei urmele paşilor lui Anton Pann şi ai lui Caragiale, nu se putea să nu adere la spiritul risipitor al acestora – fiindcă el asta a fost şi asta este: o risipire de neoprit de frumuseţi ale Limbii Române - o risipire continuă.

Nu a vrut să fie „genial” – şi a scris-o cu voce tare, pentru el şi pentru cei asemeni lui: „Noi nu vrem să fim geniali!”. El a vrut să fie „trimbulind”, asemeni celor ca el, şi a scris aceasta cu aceeaşi voce tare: „Noi vrem să fim trimbulinzi!”.

A iubit Limba Română cu patimă, cu disperare, cu toate respirările lui. Limba Română i-a fost iubită, amantă, regină, zeiţă, iar el i-a fost slugă, paj, ostaş, cavaler de onoare, amant, purtător de drapel pe drumurile eternităţii.

El a fost şi este una dintre cele mai mari sărbători ale Limbii Române, una din cele mai frumoase duminici ale acestei limbi în care se desfată Dumnezeu în ceasurile-i de melancolie intratabilă. El a fost şi este Nichita.

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Ce impietate! Ce eroare impardonabilă! El chiar împlineşte astăzi 79 de ani! 

Astăzi Limba Română îşi sărbătoreşte una dintre cele mai frumoase înfloriri care i s-au întîmplat vreodată, una dintre cele mai frumoase dintre duminicile sale. Şi-n ziua asta este sigur că Nichita îi şopteşte lui Dumnezeu, la ureche, „În dulcele stil clasic”, „Necuvintele” despre „Un pămînt numit România”.

Este mirabil că mi se-ntîmplă mie să fiu viu în timpul vieţii de după viaţă a lui Nichita, şi mi se pare mirabil că pot să-i salut cu salutul său fulgerarea pe cerul Limbii Române, fulgerare spre bucuria mea şi-a multora: „Ave, maree-a luminilor! Ave!”.

Ziua-n care cad stelele

„În curând nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni” – Emil Cioran
.
O telegramă scurtă, doar din patru cuvinte, m-a prăbuşit în abisuri şi mi-a amintit astăzi cu brutalitate că sîntem fiinţe efemere şi că, efemeri fiind, ne silim cu voluptoasă inconştienţă să ne-nghesuim toate simţirile şi visările în cît mai puţine cuvinte, în „telegrame” cum spunea Cioran, în doar patru cuvinte cum îmi spune telegrama: „A murit Liviu Ciulei”.
Nu ştiu alţii cum l-au simţit, şi nu ştiu dacă alţii l-au simţit. Tot ce ştiu cu certitudine este că, pentru mine, imaginea fizică la modul absolut a aristocratului, cu toate atributele superioare pe care le impun termenul „aristocrat” şi condiţia de „aristocrat”, era Liviu Ciulei. În buna şi vechea şi mult draga Limbă Română, Liviu Ciulei a fost „boierul” – şi-a „boierit” cu o autoritate incredibilă şi incontestabilă pe feuda pe care este cel mai dificil de rezistat ca „boier”: feuda spiritului.
Avea tot ceea ce era necesar pentru a fi „boier al spiritului” în sensul cel mai înnalt şi mai nobil al termenului: geniu artistic, cultură uluitoare şi ca dimensiuni, şi ca profunzime, rostire şi voce cu inflexiuni demne a-i fi invidiate pînă şi de oratorii antici, gesturi-reflexe naturale pînă-ntr-atît încît păreau studiate îndelung, priviri care puteau exprima orice stări – mai puţin pe cele de plictis ori de abulie. Toate acestea, şi multe altele încă, au alcătuit o atitudine căreia trebuia să i se spună cumva – şi-atunci i s-a spus, simplu şi pe scurt, Liviu Ciulei.

Geniul pur într-una din expresiile sale fizice


Cu Liviu Ciulei a început un alt ev în teatrul românesc: evul valorii ridicate la rang absolut. Aşa se poate explica avalanşa extraordinară de actori geniali şi de regizori asemenea pe scenele României. Am curajul să risc afirmaţia că măcar 35 de ani, între 1965 şi 2000, teatrul românesc a fost cel mai valoros teatru al planetei – iar impulsul a fost dat de Liviu Ciulei.
Niciodată nu a lăsat să se vadă c-ar fi epigon al vreunuia din străluciţii săi înnaintaşi, fiindcă n-a fost aşa ceva, dar mereu s-a vădit a fi un continuator al celor care l-au premers. Dacă ar fi posibilă comparaţia, aş spune că, în raport cu trecutul artei pe care a profesat-o cu dăruire de benedictin şi cu vocaţie de Sisif, Liviu Ciulei este ceea ce a fost Nichita pentru poezie: nu epigonul ci continuatorul vizionar.
Era regizor de teatru şi actor de teatru – şi tocmai de aceea a făcut şi film. Deşi pelicula îi păstrează în memorie şi imaginea, şi vocea, şi gesturile, şi concepţiile, teatrul – această artă prin care eternitatea îi este dăruită secundei efemere, îi va păstra memoria geniului. A ars pentru teatru, teatrul l-a ars cum un foc sacru îşi arde jertfa, şi au trăit unul din celălalt şi unul pentru celălalt cu o pasiune imposibil de imaginat. Fără Liviu Ciulei în interiorul istoriei sale, teatrul românesc nu există. Fără teatru, Liviu Ciulei nu mai este posibil. Cu teatru şi cu Liviu Ciulei, miracolul este şi împlinit, şi deplin.
.
Aş vrea să plîng şi nu pot. Aş vrea să mi se oglindească-n lacrămă şi bucuria imensă că Liviu Ciulei a fost, şi durerea cumplită că Liviu Ciulei nu mai este. Aşa mi se-ntîmplă ori de cîte ori răsare ziua asta, ziua-n care cad stelele.

Cessa

De ieri mă aflu şi mai pustiit, şi mai sărac de mine însumi: A MURIT CESSA !!!
.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întreba-o pe prietena ei și-a mea cînd mi-a dat prin telefon cumplita veste.
- „Fiindcă am crezut că ştii, dragule!”, mi-a răspuns cu glasul răvăşit de lacrimi multe.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întreba-o pe sora mea care-i era prietenă „pe viaţă şi pe moarte”.
- „Fiindcă am crezut că ştii, frate al meu mai mare, şi fiindcă mi-a fost teamă şi frică şi groază că te-ai putea prăbuşi-ntr-un cer negru tu, cel mai uşor de prăbuşit în ceruri negre din cîţi cunosc eu pe lumea asta!”, mi-a răspuns sora mea lăcrămînd cum norii în unele zile din veri toride.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întrebat-o pe mama sugrumîndu-mi cu ştreangul durerii tunetul glasului.
- „Fiindcă eşti fiul meu, copile...”, mi-a spus mama cu glasul ei cel din copilăria-mi, „... şi fiindcă ştiam că te-ar fi durut imens – aşa cum, iată, te doare imens, şi fiindcă aş fi vrut şi-aş vrea să-ţi iau eu poverile sufletului şi să ţi le port..., şi nu pot..., adică eu pot să-ţi port poverile dar nu poţi tu să-ţi lepezi aceste poveri, la fel cum eu nu-mi pot lepăda poverile proprii – şi-aşa ne purtăm fiecare crucea şi crucile..., şi durerile noastre mai dor şi pe cîte altcineva..., şi vino să te ţin în braţe şi să te legăn..., că tare te mai doare această pierdere şi mare îţi e dorul după Cessa, cea care-a fost, cu sufletu-i tumultos şi furtunos şi mîngîios, sufletul tinereţii tale năvalnice...” – şi a-nceput să-mi cînte mama un cîntec de leagăn..., ceva cu vise curate şi cu îngeri fîlfîindu-şi aripele străvezii deasupră-mi...
.
A murit Cessa !!!
.
Era ÎNSPĂIMÎNTĂTOR de frumoasă şi DEVASTATOR de sensibilă. Cu vocea-i FENOMENALĂ alina dureri imposibil de alinat şi vindeca răni nevindecabile.
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc ziua-n care un copil s-a revoltat împotriva părinţilor săi – şi l-au întrebat ei doi, părinţii: „Ce ai, pruncule, de nu-ţi prieşte nimic atunci cînd eşti cu noi?” – iar copilul le-a răspuns că „Voi nu vorbiţi cu mine ŞOPTIT, aşa cum vorbeşte DOAMNA!!!”
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc REVOLTA şi REVOLUŢIA părinţilor din clipa-n care s-a aflat că va fi mutată la o altă şcoală – şi un tînăr tătic a ieşit din mulţimea de părinţi revoltaţi, avea în mînă o sapă, şi i-a spus inspectorului şcolar că „Dacă nu ne-o lăsaţi, o vom apăra cu ce-avem prin curţi, ca la Bobîlna, ca la 1907!” – iar autoritatea statului A DAT ÎNAPOI !
Era dăscăliţă – şi se-adunau părinţii pe la colţuri de stradă, pe la biserică duminica, pe la cîrciumă cîteodată, şi se-ntrebau că „Oare nu ne mai cheamă odată la şedinţă cu părinţii?”
Era dăscăliţă – şi i-a-ntrebat odată pe părinţi, la o asemenea şedinţă, că „Pentru ce atîta zarvă şi grabă ca să se facă şedinţe cu părinţii?” – iar unu’ a spus că „Pentru că sînteţi şi DĂSCĂLIŢA NOASTRĂ, nu doar a pruncilor noştri!” – iar ea, EA !!!, a întrebat că „Dar cît de des credeţi că ar trebui să facem asemenea şedinţe?” – şi o tînără mămică a strigat TARE: „De două ori pe zi, ca să mai învăţăm şi noi cîte ceva şi să aflăm cum mai putem fi oameni – că parcă nu mai sîntem, ne-am dezumanizat cu totul şi ne ceartă copiii acasă că nu sîntem CA DOAMNA...!!!”.
.
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc despre clipa-n care mi-a spus cu glasu-i CÎNTĂTOR că „Trebuie să-mi fac lucrarea de definitivat – şi mi-au dat o bibliografie INFERNALĂ!” – iar eu am luat cele patru pagini cu titluri şi i-am cerut să copieze pe-o coală toate cărţile din bibliografie pe care le-a citit vreodată şi pe care şi le aminteşte BINE – ceea ce a făcut, apoi am copiat eu, pe o altă coală, titlurile pe care le citisem eu, iar ce-a rămas am împărţit PE DIN DOUĂ: trei sferturi eu, un sfert ea (EA!!!) – şi ne-am dat întîlnire peste trei săptămîni în micuţa garsonieră a dragului Mircea Matei - ce dor mi-e de tine, prietene!, şi ce grăbit ai fost să pleci ÎN AMINTIRI !
[Vezi, Mircea? A venit la tine Cessa – şi-acum eşti un fericit – că-mi spuseseşi demult de tot, văzînd-o tu întîia oară, că „Uite cum reîncep eu să cred că mai sînt îngeri!” - dar voi veni şi eu cîndva la voi, - şi-atunci să vezi TAIFASURI INCREDIBILE, de nopţi şi zile-n şir, mai ales nopţi, ca demult în garsoniera ta – şi-s deja cu tine, CU VOI, profesorul Dan Gherghinescu, (mi-i dor sfîşietor de dumneavoastră, Domnule Profesor – şi nici n-am apucat a ne lua LA REVEDERE!), inginerul Pavel Grec (tu ai fost cel mai grăbit ŞI-AI FUGIT PRIMUL în amintiri, dragule...), preotul Florin Tulcan (... şi Sfinţia ta te-ai foarte grăbit, prietene...), maiorul Gabi Simon cu trompeta lui din care trimetea lumii sunete INFERNAL PARADISIACE (şi tu te-ai dus, prietene al meu şi frate întru bucurii COSMICE...), profesorii Ion Constantinescu, Ion Todincă şi Alexandru Călin (aţi plecat unul după celălalt, dragilor – şi-am rămas noi, cîţiva, foarte puţini, CU MULT MAI SĂRACI !!!), absolut FENOMENALUL profesor Teodor Uiuiu (mă seacă dorul după Domnia voastră, Domnule profesor şi prietene DE NEUITAT, Bace !), locotenentul de demult Florin Drăghiciu (şi cît mi-i de dor de biciul necruţător al verbului tău măiastru, Florine frate!)... Vor veni şi Cornel Badea, şi Remus Giurgiu, şi fraţii Luţu şi Muţu Buzdur, şi uluitor de frumoasa şi fenomenal de doctoriţa Tanţi Pelea, şi Domnişoara foarte profesoară Alexandra Vlaicu, şi incredibil de străvezia Felicia Olteanu cu versurile-i devastatoare...]
.
În micuţa garsonieră am muşcat cu lăcomie şi pe rînd dintr-un măr ionatan NERUŞINAT de roşu..., şi-am trimis-o pe Cessa-n pat, ca să se culce şi ca să pot să gîndesc şi să redactez în tihnă lucrarea ei, A EI !!!, de grad..., iar ea, EA !!!, mă privea pe furiş, pe sub genele-i tremurătoare cum frunza plopului cînd nu adie nici o boare, şi-mi ardea tîmpla stîngă cu noaptea-i ARZĂTOARE din priviri..., şi i-am spus „Ci-nchide-ţi ochii şi potoleşte-le arşiţele care mă secătuiesc de puteri şi nu-mi lasă tîmpla-n pace!” – iar ea, EA!, mi-a răspuns, în priviri cu zîmbetul acela-n stare să topească zece-Antarctide-ntr-o secundă şi cu ochii mijiţi, ca două lame de cuţit care-mi spintecau sufletu-n două, că „Am să te-nsemn cu-arsura-mi ca să se vadă de departe, ca să nu mai fii niciodată al tău şi ca să nu mă uiţi niciodată!” – şi iată că nici măcar n-am uitat-o..., şi iată că arsurile de-atunci îmi bîntuie şi-acum tîmpla stîngă şi sufletul drept...
.
Scria RĂVĂŞITOR de frumos! „Vestitorul de berze” i-a fost MARELE ÎNCEPUT..., şi „Aproape infinitul...” i-a fost CÎNTECUL CEL MAI ÎNALT..., şi-„Arome-nsîngerate de salcîmi în floare” i-a fost ULTIMA IZBÎNDĂ...
.
Era UN MIRACOL săvîrşit de Dumnezeu într-o încercare SUPRAOMENEASCĂ de a se depăşi pe Sine..
.
Era Cessa!
.
De ieri îmi rumeg NEPUTINŢELE..., de ieri îmi înghit lacrimile..., de ieri m-am pustiit de-o frumuseţe incredibilă..., şi de ieri sînt şi mai duşman cu Dumnezeu.
.
De ieri, şi pentru mine A MURIT CESSA!!!
De-amar de ani, pentru mine CESSA NU VA MURI NICIODATĂ !!!

Domnului profesor – CU DRAGOSTE

A murit Balaurul !!! – şi vestea mi se-nţepeneşte-n suflet ca o schijă, dureroasă inimaginabil şi imposibil de evitat.
A murit Balaurul !!! – şi-n mine se revoltă atîta timp risipit..., şi-atîta distanţă semănată arbitrar între mine şi mine!!!
A murit Balaurul - şi iarăşi mi s-au subţiat bucuriile..., şi iarăşi mi s-au îndesit tristeţile...
.
Era profesor.
Era PROFESORUL prin excelenţă.
Era DOMNUL PROFESOR !!!
.
M-a-nvăţat în două ore, în doar două ore pe care nu le voi uita nici în mormînt, GRAMATICA LIMBII ROMÂNE.
Tot ce ştiu din gramatica Limbii Române ÎI DATOREZ.
VĂ MAI MULŢUMESC ODATĂ, DOMNULE PROFESOR !
.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut mame plîngînd pe uliţi, DE SPAIME.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut copii tremurînd ca nuiaua de salcie-n bătaia unei aripe de flutur.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut dascăli privindu-se mut şi tăcîndu-şi eroic nedumeririle.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi toate groazele lumii se-nghesuiseră la mine-n suflet, cît să-mi steie inima-n loc şi răsuflarea-mi să se oprească din răsuflat.
.
Şi A VENIT BALAURUL.
Era negru. Cînd intra-n clasă, în miezul zilei, trebuia s-aprindem becul – că se făcea întuneric.
Avea plete lungi, de culoarea inimei nopţii, şi glasu-i părea c-ar ieşi din fundul pămîntului..., sau din străfundurile celui mai adînc întuneric... Atunci cînd vorbea, înţepeneau furnicile-n duşumea şi muştele se lipeau de pereţi – DE GROAZĂ.
Era BALAURUL.
Avea atunci anii lui Christos la suirea pe cruce.
Eu aveam pe-atunci anii tuturor bucuriilor care se pot spulbera c-o spaimă sănătoasă.
.
Venea dintr-o familie cu zece copii (toţi ceilalţi nouă erau blonzi), toţi formidabil de inteligenţi. Era mai inteligent decît toţi fraţii şi surorile Dumnealui luaţi la un loc – şi singurul NEGRU ca tuciul, ca smoala, ca groaza care intrase-n oasele părinţilor şi-ale copiilor şi-ale mele la aflarea CUMPLITEI VEŞTI: vine Balaurul !
Cu doi ani mai înainte, sora dumnealui îmi fusese profesoară de Limba Română – şi NU ÎNVĂŢASEM NIMIC de la Dumneaei (vă sărut mîinile, Doamnă profesoară de demult Alexandrina Pavel!). Tot ce-mi amintesc despre Domnia sa este că avea pletele RĂVĂŞITOR de blonde şi că PĂREA FĂCUTĂ DIN LUMINĂ: era STRĂVEZIE !
În anul următor a venit o altă profesoară – şi-am rămas la fel de idiot în materie de Limba Română (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile, Doamnă profesoară a mea Elena Zgarcea!).
Şi... A VENIT BALAURUL !!!
.
Stăteam în bănci..., sufletele ne stăteau şi ele la gură, gata să ne părăsească, şi nimeni nu mai cuteza nici să clipească măcar: pe orare scria că urmează Limba Română!
Uşa s-a deschis ÎNCET – nici urmă de buzdugan..., nici flăcări aruncate pe nări..., numai o noapte PERFECTĂ a intrat în clasă; pletele-i cădeau pe umeri..., mîna stîngă cufundată PROFUND şi DEFINITIV în buzunarul pantalonului..., şi catalogul prins de colţ, legănîndu-se uşor (imaginea din mintea-mi de-atunci: „Uite satîrul..., ghilotina..., eşafodul..., toate astea la un loc sub numele de catalog şi în mîinile Balaurului!).
Nici măcar n-a făcut prezenţa. Nici măcar nu ne-a privit. A aşezat catalogul pe catedră, s-a întors cu faţa la tablă, a luat creta în mînă şi A ROSTIT, cu vocea-i care mi-a provocat sudori reci pe şira spinării: „Astăzi recapitulăm gramatica Limbii Române. Limba Română ESTE O FIINŢĂ VIE, care trăieşte aşa cum trăieşte orice fiinţă vie – de aceea numele său ESTE SUBSTANTIV PROPRIU – deci ÎL VOM SCRIE MEREU CU LITERĂ MARE !!!" (N-am uitat asta, Domnule Profesor!). „Gramatica Limbii Române ESTE O ŞTIINŢĂ...” (nici asta n-am uitat, Domnule Profesor al meu!), „... deci o vom studia ca pe O ŞTIINŢĂ. Ea, ştiinţa asta, se ocupă de legile care guvernează FIINŢA Limbii Române – aşa cum biologia studiază legile care guvernează fiinţa numită OM, sau BOU, sau orice altă fiinţă.
Gramatica Limbii Române are două părţi, mari şi late: MORFOLOGIA este una, SINTAXA este cea de-a doua”. (Creta din mîna muntelui de noapte a despărţit tabla-n două şi-a scris ULUITOR DE CALIGRAFIC, în stînga - „MORFOLOGIE”, şi în dreapta - „SINTAXA”. „Morfologia este partea ştiinţei căreia-i spunem „gramatică” şi care se ocupă cu studierea părţilor de vorbire cu care alcătuim, în exprimare liberă sau în scris, propoziţii şi fraze. Sintaxa este cea de-a doua parte a gramaticii, care studiază funcţiile pe care le au părţile de vorbire în construcţia unei propoziţii sau a unei fraze”... şi mîna nopţii scria toate acestea pe tablă, şi parcă s-ar fi repetat istoria scrierii de către Dumnezeu, cu propriu-i deget, a celor zece porunci pe cele două table din piatră.
O oră întreagă a vorbit şi-a scris FĂRĂ A SE ÎNTOARCE SPRE NOI. O oră întreagă, fiecare cuvînt al Domniei sale mi se dăltuia-n memorie mai definitiv decît poruncile în piatra celor două Table ale Legii. După o oră întreagă a luat „eşafodul” pe care avea să ne taie capetele scriind cu satîrul stiloului note de 1, 2, 3 şi 4, ne-a spus „bună ziua” şi-a ieşit din clasă. Noi n-am ieşit. Noi încă tremuram de groază cînd a început ora următoare, de anatomie (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile şi vă neuit numele, Doamnă profesoară Ana Hulpoi!).
Peste numai o zi, iarăşi Limba Română..., iarăşi GROAZA..., iarăşi Balaurul..., iarăşi recapitulare – şi-acelaşi ritual (pe care aveam să-l suportăm doi ani – şi pe care aveam să-l îndrăgesc într-atît încît la terminarea clasei a opta aveam să plîng două zile, ÎNCONTINUU, despărţirea de DASCĂLUL MEU).
Aşa a început povestea de dragoste dintre mine şi Limba Română – o poveste INCREDIBILĂ şi FĂRĂ SFÎRŞIRE: cu cele două ore – şi CU BALAURUL LA CATEDRĂ.
.
Multe-s – şi de neuitat, POVEŞTILE MELE cu Balaurul.
ŞTIA că are asupră-mi un ascendent URIAŞ – dar nu s-a folosit niciodată de aceasta, în nici un fel.
Ştia că-l preţuiesc dincolo de orice limite imaginabile – dar niciodată nu mi-a negat POSIBILITĂŢILE.
Ştia că ÎI DATOREZ ENORM – dar niciodată nu s-a-ndoit de pecetea pe care mi-a lăsat-o pe suflet.
Ştia că sînt îndrăgostit LULEA de diriginta mea din clasa a opta – chiar s-a şi căsătorit cu Dumneaei (şi uite că doar moartea i-a despărţit..., sau poate că nici măcar moartea...) – dar niciodată nu mi-a refuzat bucuriile reîntîlnirilor cu Dumneaei.
.
A murit Balaurul! Vestea mă cutremură... şi plîng bărbăteşte, obligîndu-mi lacrimile să curgă înlăuntru-mi.
.
Să vă fie eternitatea O POEMĂ, Domnule Profesor, iar atunci cînd voi veni şi eu la Dumneavoastră, să faceţi bine şi să mă primiţi în clasa-n care veţi preda Literatură Română şi gramatica Limbii Române Universului întreg, îngerilor, lui Dumnezeu – că tare multe n-am învăţat..., şi mi-i groază c-aş putea să vă fac de ruşine şi memoria, şi eforturile!
.
Adio, Domnule Profesor – adică PE CURÎND - CU DRAGOSTE !

Hermeneutica iluziei

(foarte scurt tratat de fiziologie a religiei: forme, norme, dogme, ritualuri - toate înţelese în devălmăşie şi interpretate la grămadă)

Dacă dragostea este un sanctuar (şi chiar este aşa ceva!), sărutul este unica formă de închinare (şi chiar este aşa ceva!).

Lupta din inima nopţii

Mamei, cu sfială multă şi deasă

a venit Lupoaica, mama !
azi noapte i-am simţit coama sură
zgîriindu-mă pe obraz
şi pe gură.

am luptat cu ea, mama!
părea de granit, era înfiorătoare
şi m-a sfîşiat tot, cu toţi colţii…,
şi inima mi-a prins-o în gheare…

dar şi eu am prins-o pe ea-n mîini,
i-am smuls dinţii,
am lovit-o-n grumaz
şi-am prăbuşit-o în tină.
cînd a fugit (urla
şi-şi tîra trupul hîd),
zicea
că ea
după tine voise să vină !

a venit Lupoaica, mama,
şi-am luptat cu ea,
şi-am alungat-o!
acuma-i departe !
(trupul de carne
şi trupul de suflet
îmi sînt, amîndouă,
o rană imensă, haină,
din care-mi curge-n şiroaie
lumină…),

şi văd orizontul: parcă în două
mi se desparte…
sărut mîna, mama!
azi noapte-nspre zori
ţi-am mai învins încă-o moarte !

Un salut cordial şi hepatic...

Trebuie să salut prezenţa aici, din păcate doar ca lectori pe bicisnicele-mi însemnări, a două Doamne, două FENOMENE care m-au impresionat la modul absolut: Doamna Maria Călin şi Doamna Nina Dinu. Dacă mai conversez cîteodată cu Doamna Maria Călin (sărutăm mîna, Doamnă nemaipomenită şi Marie cea mai Marie dintre Marii !), cu Doamna Nina Dinu am schimbat doar cîteva cuvinte, demult de tot...

Vă salut, Doamnă Nina Dinu! Salut în Dumneavoastră pe poeta de o forţă excepţională şi de o precizie a scriiturii aproape imposibilă.

Dacă memoria mea nu mă înşală (decrepesc şi eu, progresiv şi sigur), cîndva, într-o antichitate pe care am uitat-o definitiv, v-am întrebat, prin mesaj scris, cam aşa: "Cum izbutiţi Dumneavoastră să folosiţi metafora ca pe motiv al poemului şi să evitaţi transformarea acesteia, a metaforei, în elementul principal al structurii poemului ?" Mi-aţi răspuns evaziv la culme şi m-aţi întrebat abrupt: "Unde erai tu, domnule, acum vreo 25 de ani ?" Nu v-am răspuns atunci dar vă răspund acum şi aici: şi-acum 25 de ani, ca şi-acum o eternitate şi ca şi-acum-acum-acum, eu am fost la o aruncătură de suflet distanţă, mai încolo cu o privire umbrită de cristalul unei lacrăme, la depărtare de-o şoaptă...

Acum vă spun "Bine-aţi venit !" (şi, Doamne, ce bine mi-i că aţi venit !).

Din păcate trebuie să vă spun că voi închide blogul acesta - nu-l va prinde Crăciunul, cred , sau, de nu va fi la pînă-n Crăciun, e bătut în cuie că nu-l va prinde Boboteaza viu. Dar voi face altul ("pe mal în jos / altul mai trainic şi mai frumos") - şi-am să vă dau de ştire - şi-am să vă invit pe blogul acela nu doar ca să lecturaţi ci şi ca să dezbatem, fiindcă pe blogul acela vor fi dezbateri furtunoase de-a dreptul.

Veţi veni ?

Eu sper că "da" !

Că Maria, Doamna aceasta care mi-a tulburat limpezimile tuturor delăsărilor mele VA VENI - ştiu eu asta - şi dacă nu va veni, îi voi pune acatiste-n biserici..., provoc al cincilea război..., îmi fac sepuku asistat de două vrăbii bete şi-un cocostîrc abulic..., fac orice - dar VA VENI !

Aşa-i că ai să vii, Marie Doamnă ???

Despre poeţi, despre poezie şi despre poezia poeziei poeţilor

=====

Mă urăsc fiindcă nu ştiu Limba Rusă, mă urăsc fiindcă nu ştiu nimic!

O strofă oarecare, scrisă de Dumnezeu (pe cînd umbla prin lume cu versuri curgîndu-i prin vene, cu vodcă stingîndu-şi pîrjolurile lăuntrice - şi numindu-se, pe-atunci, Serghei): 

„Focul vînăt e gonit de vînt,  

zările-au uitat să mă mai doară, 

de iubire-ntîia oară cînt, 

la scandal renunţ întîia oară...”, 

în traducerea formidabilă a lui George Lesnea. 

 

Demult mă tot întreb – şi tot de-atunci nu aflu vreun răspuns: cum a scris acela ? O fi scris el că „Focul vînăt e gonit...” - sau o fi scris altfel?

Frămîntările mele curg din predicatele fiecărui vers în parte. Dacă în versurile 2, 3 şi 4 predicatele sînt verbe cu semnificaţii definitive, în primul vers predicatul este verb continuu, iar starea pe care mi-o provoacă este o deprimare fără posibilitatea vreunei salvări... 

„Focul vînăt e gonit...” – şi nu ajung pentru goana aceasta toate stepele „Maicei Rusii” şi toate pustiurile sufletului şi toate deşerturile eternităţii... Este deprimant, fără a fi tragic..., dar îmi zic: nu cumva o fi scris el, EL, că „Focul vînăt e ucis...”? 

Nu cumva el (EL), focul năprasnic al unei întregi generaţii şi al unor întregi generaţii viitoare, vedea tragicul continuu şi nevindecabil (”... e ucis...”), pe care traducătorul nu l-a putut intui? 

Chiar de-ar fi scris „... e gonit...”, refac eu versul acesta şi zic: 

„Focul vînăt e ucis de vînt, 

zările-au uitat să mă mai doară, 

de iubire-ntîia oară cînt, 

la scandal renunţ întîia oară...”

Mîine-am să-i fac o scurtă vizitare lui Serghei şi-am să-i duc şi-o stacană plină ochi cu cerul Rusiei cel albastru şi lichid...

=====

Un vers de un tragism indescriptibil, mai tragic şi decît un plîns imposibil: 

„... şi sînul tău e mai lăsat...” 

Se înţelege, sper, că Domnul Bacovia iubea devastator plîngîndu-şi de milă.

=====

Mi s-a făcut aşa..., din senin..., un dor înfiorător de boier Ienăchiţă (boier al poeziei !!!), şi de-o poemă uluitoare a Boieriei Sale:

„Într’o gredină, 

lîng’o sulcină, 

zerii o floare

ca o lumină.

 

S’o tai, să strică,

s’o las, mi’i frică

că vine altul

şi mi’o rădică!”

Ce procese metafizice dezlănţuie-n valah, în strofa a doua, faptul simplu din prima strofă!

De-ar fi scris Goethe mica bijuterie, ar fi rezolvat dilema în cel mai nemţesc stil posibil: se scoate floarea, se transplantează-n ghiveci şi se mută-n glastră. Tremurul metafizic de la „...dacă ” pînă la „... dacă...”? De unde-atîta tremur metafizic la malul prusac al Mării Nordului?

Astenii (de primăvară deasă)

Doamne, cîtă moarte clocoteşte în parfumurile unui crin !

=====

Nu ni se spune (şi nu vom şti niciodată aceasta), cam ce declaraţii de dragoste i-a făcut, demult de tot, Adam – Evei.

Este însă cert că pe omul nefericit Iisus Christos nu l-a iubit nici o femeie.

Oare lui (LUI!), i-o fi fost dor vreodată?

=====

Miracolul acesta, dragostea, miracol pe care l-am descoperit extrem de tîrziu (cînd deja îmi cuprinsese şi îmi supusese sufletul), e o experienţă veche de cînd lumea (și totuşi atît de personală, atît de a mea, încît am devenit, descoperind-o, un sentiment străveziu.)

=====

Viaţa mea e tutelată de două semne ireductibile: semnul dragostei şi semnul nopţii, sau, cum ar veni şi-ar deveni, semnul muzicii şi semnul poeziei.

(Vreau să spun că umblu brambura prin zodia cîntecului.)

=====

Dacă foc adevărat ar fi dragostea, un pîrjol imens ar fi în juru-mi.

=====

Printre legile fundamentale ale universului şi-ale eternităţii, muzica se prenumără cu siguranţă (dimpreună cu dragostea şi cu poezia.)

=====

Constat că sînt alcătuit din defecte nereparabile.

=====

Mă bîntuie de-o vreme-un gînd amarnic: să scriu (şi eu), Evanghelia după Satana.

=====

Primăvara? O toamnă în devenire.

=====

Oare cîte parale face un scîncet?

=====

De cîte ori mi-aduc aminte de Serghei Esenin (şi-mi aduc aminte încontinu), mai mor cîte puţin – de drag de dumnealui.

(„Focul vînăt e ucis de vînt,

rănile-au uitat să mă mai doară...”)

=====

Dragostea nu purifică nimic, ci înnobilează puritatea.

Cît despre mizeriile sufleteşti, pe-acestea nu le mai pot clăti nici măcar flăcările Iadului.

=====

Există o diferenţă de nuanţă între nebun şi tîmpit, ca şi între miop şi orbete.

Nu are importanţă nuanţa, ci fondul nuanţei.

=====

Declaraţii de dragoste:

Cînd te văd, m-apucă anemia!

Eşti frumoasă ca o zi de post (negru)!

Restul ar fi doar o tăcere lungă, prelungă, de tării minerale.

=====

Din ce pricini oare clorofilele au culoarea veninului?

=====

Prea multe întrebări..., prea nici un răspuns...

=====

Umanitatea LOR..., umanitatea NOASTRĂ...

…umanismul şi umanitatea din lumea lor...
... fiindcă-n lumea noastră
ştiu eu pe cîţiva
(măcar doi !),
nedemni de vocabula OM...
(dar sînt cu mult mai mulţi
asemenea nedemni de condiţia
în care s-au născut dintr-o eroare
absolut regretabilă...)

lozinca lor
(a celor doi
şi-a celorlalţi
asemeni lor) ?
NICI NU SIMŢIM,
NICI NU IUBIM:
DOAR INSULTĂM AMARNIC,
ŞI HINGHERIM SĂLBATIC,

ŞI MINŢIM !

Tragicul finit, tragicul continuu

Si cît te-am iubit...

Violeta Leonte

pentru noi doar scrinul vechi

mai poarta amintiri perechi

şi flori cu parfum de magnolii

le lasi risipite-n fotolii

rochia lunga purtata

o schimbi si te uiti in oglinizi

şi dimineata curata

ai vrea tu in maini s-o cuprinzi

te-ai intors iar acasa

privesti cu lumina-ti frumoasa

spre colivia ce-i goala

canarul cel mic intre timp a murit

o lacrima alba iti sapa

o urma-n obrazu-obosit

cand stii ca nimic nu te-asteapta

şi dragostea mea intre timp a murit

şi cat te-am iubit

şi cat te-am iubit

acum te-ai intors, e tarziu

şi dragostea mea intre timp a murit

xxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxxx

Am urît-o pe Violeta Leonte pentru versurile acestea superbe – fiindcă mi-aş fi dorit să le fi scris eu. Şi-am urît-o pe Violeta Leonte pentru că a eşuat această poemă splendidă într-un “tragic finit” – în loc să ducă lirismul pînă dincolo de limitele ultime ale “tragicului continuu” – pînă la sublim !

Revolta mea are în vedere ultimul vers al penultimei strofe şi întreaga strofă ultimă. Iată cum ar arăta, în realitatea cea mai profundă a sufletului meu, această poemă cu tensiunile ridicate la cotele catastrofei:

pentru noi doar scrinul vechi

mai poartă amintiri perechi,

şi flori cu parfum de magnolii

le laşi risipite-n fotolii.

rochia lungă, purtată,

o schimbi - şi te-admiri în oglinizi,

şi dimineaţa curată

ai vrea în palme s-o prinzi...

te-ai intors iar acasă;

priveşti, cu privirea-ţi frumoasă,

spre colivia ce-i goală:

canarul cel mic, între timp, a murit !

o lacrimă albă îţi sapă

o umbră-n obrazul obosit...

şi ştii că nimic nu te-aşteaptă...

şi dragostea mea, între timp, n-a murit !!!

şi doar te-am iubit...,
şi cum te-am iubit !!!

acum, te-ai întors… e tîrziu…,

şi dragostea mea, între timp,

n-a murit !!!

... fiindcă dragostea nu este măsurabilă în unităţi de suprafaţă, volum sau masă – nefiind “cantitate” – ci, cu mult mai mult decît atît: calitate a sufletului meu pe cînd mă aflu prăbuşit pe culmile cele mai înnalte ale unei stări căreia-i spun sentiment, sentiment căruia-i spun dragoste, dragoste despre care spun că “şi doar te-am iubit…, şi cum te-am iubit !!! Şi vezi? Te-ai întors…, şi-i tîrziu…,/ şi dragostea mea, între timp,/ N-A MURIT !!!”

(Şi nici nu va muri vreodată – iar de va muri vreodată-n mine starea aceasta, nu-mi mai merit viaţa mizerabilă nici măcar cu o secundă-n plus !

Aşa să îmi ajute mie – şi sufletului meu, toţi fluturii şi toate florile cu care mi-am însoţit trecerea bezmetică prin timp, amin !).

Peronul 2

nimic mai trist, nimic mai tragic
decît că sîntem pierzătorii
de tren fără locomotivă
şi cu vagoane iluzorii...

cu şanse veşnic anulate,
privim peronul gri şi gol,
cu bănci strivite de-ntuneric
şi scări ducînd către subsol.

mai aşteptăm, cu disperare,
un ultim tren, un ultim semn,
în clipa ultimă să vină
pe şinele de fier pe lemn,

şi stăm cuminţi în gara noastră,
iar alţii-aşteaptă-n alte gări
un tren ce nu mai vrea să vină
pe paralelele cărări.

abia tîrziu de tot apare,
din noapte, arătarea gri
a trenului care soseşte
dar care, vai !, nu va opri !

oameni... stau..., aşteaptă..., urcă
sau coboară trişti..., stingheri...
trenul ăsta care fuge
cu oprire nicăieri,

carusel imens de vînt,
de speranţă şi de vis,
trenul nostru fantomatic
pe un circuit închis...

Traducere: B.S.

Noaptea ultimului vis

- Domnule, zice, pe mine mă cheamă Corabie: Gregor Corabie. Şi, ca să pricepi dumneata de ce urlu eu acum, trebuie să-ţi spun două poveşti. Am dispunerea necesară de a ţi le înşira – dar scoate-ţi dopurile din urechi, ascultă, ţine minte şi nu mă mai întreba niciodată – că nu-ţi mai spun. Clar?

- Nici nu s-ar putea mai clar decît atît!

- Şi să nu mă întrerupi. Lasă-mă să vorbesc în linişte, aşa cum voi putea şi cum voi reuşi eu să-mi ordonez propria memorie. Dacă mă întrerupi, s-ar putea să mă-nfurii – şi Doamne fereşte… Încep?

- Da!

Insul din faţa mea pare extrem de bătrîn. Pare doar. În fapt, e tînăr. Şi povesteşte frumos, cum doar moşnegi uitaţi de vremi şi Dumnezeu prin satele Moldovei mai ştiu şi mai pot povesti: domol, potolit, cu glas curgător parcă.

“ Ţi-am spus că mă cheamă Gregor Corabie. Numele ăsta e o poveste întreagă. Un strămoş de-al meu, era prin o mie şase sute şi ceva, îl chema Vasile Zăbavă, a început să-şi facă o corabie. Era o plută căreia îi pusese un catarg şi o pînză de cînepă în chip de velă. Îi mai făcuse şi o cabină. Din coşmelia aia manevra el cîrma printr-un sistem de odgoane şi scripeţi, şi tot de acolo ( prin acelaşi sistem ), ridica sau cobora pînza de cînepă la care el îi spunea velă.

Cînd s-a apucat să facă pluta de butuci, avea vreo patruzeci de ani, i-a născut nevasta un băiat. Ea, nevasta, l-a întrebat:

- Vasile, ce nume îi punem copilului?

Vasile i-a zis:

- Ai răbdare, că trebuie să mă gîndesc.

Nevastă-sa a avut răbdare şi Vasile s-a gîndit. Două săptămîni. Drept e că Vasile, pe cînd gîndea ce nume să-i pună copilului, şi muncea la corabie.

Lumea, cînd îl vedea aşa, pus pe muncă neroadă, mustăcea a rîs. Ba cîte unul mai abraş şi ascuţit de plisc îi striga:

- Vasile, pune-i, bă, şi proţap, că altfel corabia ta nu mai arată a căruţă!

- Herr! - îi răspundea Vasile.

Nu ştia el ce-nseamnă vorba asta; o auzise odată la un neamţ – un fel de cărturar sau pelerin – şi neamţul îi strigase: “Herr!”. Dar Vasile a înţeles că neamţul îl înjură – aşa că a smuls un par din gard, i-a dat una-n cap ăluia – şi gata: neamţul a rămas lat în mijlocul drumului iar Vasile s-a dus acasă.

Pe neamţ l-a găsit unu’ Ardei Glăvan (ăstuia i-a pus tat’su numele Andrei - dar popa era beat – aşa că i-a scris numele, în catastif, Ardei), ăsta l-a găsit pe neamţ; a crezut că-i mort şi l-a dus la popă acasă. Popa l-a spălat pe neamţ, l-a-ntins pe-o laviţă, i-a adus praporii şi sfeşnicele, a aprins lumînările… şi seara (venise ceva lume la priveghi), a început să-i cetească mortului şi să cădelniţeze tămîie, după buna rînduială.

Acum, cetitul popii n-a avut nici un efect – dar fumul de tămîie combinat cu fumul de lumînări a dat un miros iute. Mirosul ăsta l-a făcut pe neamţ să strănute sănătos. Lumea a fugit înfricoşată de necuratul…, popa a leşinat cu cădelniţa-n mînă (l-au găsit oamenii a doua zi, mort)…, neamţul s-a trezit între prapori, sfeşnice cu lumînări aprinse şi popă cu ochii daţi peste cap… - i s-a făcut părul măciucă şi a fugit de nu l-a mai văzut nimeni de atunci, niciodată…, a fost balamuc mare!

Vasile gîndea de două săptămîni la numele pe care trebuia să-l dea copilului, şi-ncepuse a-l durea la ceafă de-atîta gîndit. Avea însă un principiu pe care îl respecta cu sfinţenie:

- Bă, zicea, uite de-aia e franţuzul mai tare – pentru că se gîndeşte, bă! Franţujii îşi nevoiesc mai tare glava decît mîinile, aşa să ştiţi! Şi Vasile gîndea enorm mai înainte de-a face ceva.

Bunăoară cînd a cunoscut-o el, “din vedere” zicea, pe-o fată dintr-un sat vecin, o chema Teodora, a întrebat-o:

- Care ţi-i numele de botez?

Ea a zis:

- Teodora.

El:

- Nu Tudora?

Ea:

- Nu. Teodora.

El:

- Şi cîţi ani ai?

Ea:

- Şaişpe. Ş-o vară ş-o toamnă şfîrşite.

El:

- Bine.

A lăsat-o acolo unde a-ntîlnit-o – că întîmplarea asta s-a petrecut în Pădurea Ţăncii, tocmai în inima codrului, şi s-a dus acasă.

Fata i-a plăcut, era frumoasă, trupeşă, potrivită lui – doar avea pe-atunci vreo 24 de ani şi era vremea să-şi facă de-acum un rost – şi-aşa lumea zicea că zăbovise cu însurătoarea prea mult, aşa că s-a dus acasă şi s-a gîndit. După un timp, s-a hotărît:

- Mă însor! Cu Teodora.

S-a dus în satul vecin, s-o ceară, dar n-a mai găsit-o; fata se măritase-ntre timp… avea şi copii – cinci…Vasile , cînd a auzit asta, atît a zis:

- Nu se poate!

Şi s-a întors acasă neînsurat: îşi muncise glava, ca franţujii, zece ani.

Lumea a rîs. Nu pricepea nimeni cît de greu poate fi să munceşti cu glava. Oamenii doar atît vedeau: că Vasile e zăbavnic – şi i-au zis Zăbavă, Vasile Zăbavă.

De două săptămîni, Vasile căuta un nume pentru fi-su. Şi cum lucra şi la corabie, într-o seară, ridicase pînza pe catarg – ca exerciţiu, “muştru” zicea el, au venit nişte ciori şi s-au oprit pe odgonul care ţinea vela-n vîrful parului. Funiei ăleia el îi spunea “grigor”, “odgon grigor”. Acuma, cioarile naibii se lăsaseră pe sfoara de hlandan cam tot aşa cum accentul lui Vasile se lăsa pe prima silabă din numele ustensilei de suit “vela” pe “catarg”. De unde luase el numele frînghiei, nu se ştie.

Cînd a văzut ciorile aliniate pe frînghie, l-a apucat turbarea.

- Ha! Tocmai pe grígorele meu v-aţi aflat să vă puneţi, ai? Las' că v-arăt eu vouă!

A luat toporul şi, dintr-o lovitură, a tăiat odgonul. Ciorile, cînd au simţit că le fuge pămîntul de sub picioare, au zburat aiurea iar vela, nemaiavînd cu ce se ţine strînsă de catarg, s-a lăsat în jos – la început încet, apoi tot mai repede, pînă s-a făcut grămadă iar vîntul a dus-o în apă…, iar apa a dus-o unde se duce apa oricărui rîu…

Pe Vasile nu l-a durut pierderea odgonului, şi nici a pînzei; era bucuros că aflase un nume copilului: Grigore. A fugit spre casă cît a putut el de repede, a năvălit pe poartă şi i-a strigat nevestei: “Îi punem numele Grigore.” “Bine…”, i-a zis nevasta, “… mai trebuia să zăboveşti un pic şi l-am fi botezat fără nume !” Şi-aşa l-au botezat pe copil: Grigore.

Vasile a terminat de construit corabia şi tot visa să o ia pe apă la vale, pînă la Dunăre, apoi pe Dunăre – pînă în mare. Asta îşi dorea el cu ardoare: o zi pe mare, atîta doar, o singură zi pe mare! Dar îşi mai dorea să fie o zi frumoasă, cu soare mult, cu puhoaie de pescăruşi şi cu apa liniştită. Numai mai spre seară să se-ntîmple o furtună, cu valuri cît casa, iar el, Vasile, să înfrunte eroic stihiile naturii şi mîniile lui Dumnezeu – şi să iasă biruitor. Iar după ce va fi biruit vitregia mării înfuriate, să se întoarcă pe Dunăre în sus şi să se pună la dispoziţia lui Vodă drept comandant al flotei de galere şi corăbii, ca navigator încercat. Aşa visa el...

După ce a încheiat lucrările , a vrut să dea corabia la apă . Ca s-o ducă, de pe tăpşanul pe care lucrase la legat buştenii unul lîngă altul, pînă la rîu, a mai muncit o lună – să facă povîrnişul neted. Doar că, odată gata drumeagul în pantă pe care trebuia să-şi coboare corabia, a trebuit să sisteze lucrările: l-a prins ninsoarea şi s-a apucat de pregătirile pentru Crăciun şi Anul nou, şi Bobotează şi toate sărbătorile iernii.

Abia prin aprilie , anul următor, a mai trecut Vasile pe la alcătuirea de butuci, frînghii şi pînză de cînepă ţesută în casă, şi a legat-o de plopul cel mare cu alte frînghii – să nu i-o ia apa cînd s-o umfla rîul, de primăvară.

A dat corabia la apă prin mai. Era într-o duminică, şi a venit lume multă şi îmbrăcată cu grijă, ca la hramul bisericii. Era atîta năvală de lume că vornicul satului a mustăcit: “Dacă i-aş fi chemat eu la curăţat lunca de vreascuri şi hoituri, n-ar fi venit neam!”

Bucuros că are o aşa asistenţă, Vasile s-a izmenit oareşicît pe lîngă corabie, sumeţindu-şi de cîteva ori pieptul spre înnainte şi clătinînd din cap, ba chiar s-a şi scărpinat odată în creştet – dar fără a-şi muta pălăria de pe cap. Într-un tîrziu a trebuit să-i dea drumul – şi i-a dat.

Şi-a suflecat nădragii pînă peste genunchi, a privit lumea şi-a slobozit un “Doamne-ajută” desenîndu-şi trei cruci frumoase, a stupit în palme, a luat toporul în mîini, a intrat în apă şi a tăiat odgonul care ţinea corabia priponită de plop. Pluta mai era legată, cu o frînghie ceva mai subţire, de un par (şi el ceva mai subţire), bătut în pămînt cu maiul.

Lăsată fără legătura aia zdravănă, corabia a cam luat viteză, că era apa cam repede, frînghia aia subţire s-a cam întins ea cît a putut – şi chiar a rezistat, dar n-a rezistat pămîntul..., şi s-a smuls parul..., pluta s-a sucit de-odată în loc – din cauza smuciturii..., tot din cauza aia butucii s-au cam depărtat unii de alţii..., lumea rîdea şi zicea că gata, s-a dus dracului corabia lui Vasile !

Vasile însă nu s-a dat bătut. Pe cînd lumea chirăia (mai ales nişte femei abraşe !), el s-a aruncat eroic spre corabie şi a izbutit să se caţere pe buşteni – chiar dacă asta l-a costat cîteva julituri dureroase pe la coate şi pe la genunchi.

Cînd s-a aruncat spre corabie, Vasile a răcnit: “Hoo! Plutire-ai pe flăcările iadului, hoo!” Dar a avut şi noroc atunci cînd a sărit să prinză corabia: dacă nu-i izbutea săritura, ăla era – că nu ştia să înnoate. A fost însă destul de aproape de corabie – şi apa era destul de mică – dar s-au mai văzut cazuri de oameni înnecaţi în apă pînă la genunchi (iar eu am văzut un caz de om mort fiindcă a sărit pe fereastră de la etajul parter !).

Aşadar Vasile s-a suit pe corabie, a tras vela pe catarg, a luat cîrma în mîini şi s-a întors cu faţa spre mal, ca să dea onorul la ponton – cu mîna la chipiu, aşa cum buchisise el într-o carte groasă din care mai avea doar doagele şi cîteva file. Cum nu mai avea chipiu, că-şi pierduse pălăria în saltul acela grozav spre corabie, a salutat milităreşte luînd poziţia de “drepţi”. Şi-a mai adus aminte că orice corabie, cînd pleacă de la mal, salută şi cu sirena. “Uite c-am uitat să-i fac sirenă !”, s-a căinat Vasile şi, dacă tot n-avea sunătoare, şi-a ţuguiat buzele şi a făcut lung de tot: “Uuuu...”

A navigat, în admiraţia şi ovaţiile asistenţei, aproape doi kilometri – cam o milă cum ar veni. La cotul de la Podul de Piatră, o rădăcină de salcie care zăcea în apă (dar nu se vedea), i-a rupt cîrma, drept pentru care corabia a virat scurt spre tribord şi a eşuat cu babordul (partea aia în care se cam desfăcuseră butucii de lemn "la lansare"), între un plop şi un arin căzuţi în apă. Eşuarea a fost aşa de violentă încît buştenii s-au desfăcut unul de altul (de tot!), şi-au plecat, fiecare de capul lui, pe apă la vale. Pe Vasile l-au pescuit oamenii de pe una din crăcile arinului de care se zdrobise corabia şi pe care eşuase el.

****************

Lumea se obişnuise cu Vasile Zăbavă. De fapt, satul n-ar fi avut nici o noimă fără el – aşa că oamenii, în ascuns, îl ocroteau - chiar dacă ziceau că are minţile duse de-acasă.

Odată era să moară, mai să-l mănînce un lup, în pădure. Vasile l-a văzut pe lup dar nu i-a zis nimic; ce treabă avea el cu lupul ? Fiara însă s-a apropiat şi, cînd a fost destul de aproape de om, a urlat lung şi înspăimîntător. Dacă ar fi fost un altul în locul lui Vasile, oricine ar fi fost acela, îi stătea inima locului. Vasile, după ce a terminat lupul de urlat, l-a privit aşa de fioros încît lupului au început a-i tremura picioarele... Şi cînd a slobozit el un urlet (de s-a cutremurat pădurea), a căzut lupul, moale, într-o parte. Cînd şi-a mai venit jivina în ori, a rupt-o la fugă şi dus a fost. Cu urechea aia care era mai spre Vasile, lupul n-a mai auzit niciodată – de i-a zis lumea “Lupul surd”...

Cînd cu povestea cu lupul, Vasile avea vreo 58 de ani. Atunci era să moară. De murit avea să moară la 101 ani. Cînd l-a îngropat, popa atît a zis: “A zăbovit să moară 101 ani!”

****************

Grigore, fiul lui Vasile Zăbavă, a crescut. Lui însă, lumea i-a spus “Grigore al lui ăla cu corabia” – şi i-a rămas numele Grigore Corabie. S-a însurat la 18 ani cu o fată din sat, a lui Haralambie Cipai, Magdalina, care avea 14 ani.

Fata i-a adus zestre o vacă bătrînă, 4 oi sterpe, 5 perne din fulgi de găină, o pătură de postav, două covoare cam ferfeniţite, o bîtă şi un fel de iatagan turcesc pe care era un înscris în spanioleşte şi pe care nimeni nu l-a putut ceti – nici popa şi nici dascălul.

Cînd la cununia din biserică, Haralambie Cipai (despre care şapte sate ştiau că sufere de limbariţă), a cuvîntat cam aşa:

- Io, Haralambie Cipai, îţi dau de nevastă pe fi-mea, Magdalina, cu zestrea cuvenită, care-i a ei. Eu îţi mai dau, ţie, Grigore Corabie al lui Vasile Zăbavă, o bîtă cu care să-i îndrepţi cele păcate ce le-o fi avînd, şi-ţi mai dau şi sabia asta (vorbea despre iatagan), ca să ştii că trebe să-ţi aperi ţara. Eu am sabia (tot de iatagan zicea), de la strămoşul meu, Nechifor Tatarul, care-o avea pradă de război de la turci. Să trăiţi fericiţi!

El ar mai fi vorbit, că tare-i mai plăcea să se asculte, dar a văzut că oamenii prind a mustăci oarece zîmbete şi a tăcut. Lumrea rîdea de povestea aia cu sabia pradă de război de la turci, care era cu totul altfel.

Nechifor ăsta fusese copilul unui fel de haiduc de i se zicea Toma Codru, şi al nevestei cîrciumarului din Gălbineni, cum ar veni, copil din flori şi-al nimănui. Dacă nimeni nu-i purta de grijă şi nici socoteală nu-i cerea, copilul a învăţat să fure cam tot pe cînd a învăţat să meargă pe picioare – aşa că pe la 15 ani fura mîncarea omului din mînă cu farfurie cu tot – iar omul nici măcar nu băga de seamă – ba chiar îi mai şi mulţumea frumos.Acu', auzise şi el că turcii bîntuie prin ţară şi prind copii pe care-i duc la Stambul să-i facă ieniceri, dar nu prea credea în poveşti din astea. Asta pînă-ntr-o zi cînd l-au prins nu turcii ci tătarii, l-au legat fedeleş şi l-au dus la Crîm de l-au făcut rob.

Toma Codru, cînd a auzit că fi-su a fost luat rob de tătari, s-a jurat să omoare toţi tătarii din lume şi să-l scape pe copil. De prins, n-a prins nici un tătar – dar l-au prins pe el lefegiii lui Vodă, că l-a vîndut fata boierului Moncea (care-i era ibovnică), fiindcă aflase cum că Toma o cam înşeală cu o ţigancă frumoasă şi focoasă, în tufele de bozie din dosul Morii Vechi. Ea, fata lui Moncea, dac-a văzut că Toma s-a dat la ţigancă şi a lăsat-o pe ea bleagă şi setoasă, a trimes o slugă să cheme lefegiii şi i-a asmuţit asupra Tomii. Căpitanul de lefegii a poruncit să se înconjoare Moara Veche, să fie prins lotrul şi să fie ţinut în furci pînă s-o întoarce el, că trebuie să ieie mărturie fetii lui Moncea, boieroaica. Fata, dacă tot era plecat boier Moncea la o moşie de-a lor , pe la Lunca Mare, a mărturisit toată noaptea, mărturie cu suspine şi gemete, chiar şi cu unele strigăte ascuţite de crăpa noaptea-n două, aşa că dimineaţa fata nu mai era deloc setoasă iar căpitanul lefegiilor purta pe piept peceţile dinţilor fetii ca pe nişte însemne domneşti.

Cît despre lefegii, au înconjurat Moara Veche şi l-au luat pe Toma Codru cu asalt, chiuind straşnic. Toma a apucat a se ridica şi a-şi prinde paloşul în mînă (era stîngaci), dar ţiganca a rămas acolo, în tufă, răstignită pe crengile boziei şi rîzînd ca o nebună. S-a luptat Toma, dar l-au biruit cu arcanele şi l-au legat aşa, gol puşcă, de un stîlp de-al morii.

Toma era un bărbat zdravăn şi frumos (iar gol era şi mai frumos!), dar nimeni nu-l putea admira. Poate doar luna care domnea pe boltă singură şi abătută ca o regină fără rege.

Cît a stat Toma legat, lefegiii au aşteptat venirea căpitanului sforţîndu-se, fiecare cu puterile date de Dumnezeu, a potoli arşiţa care, zicea ţiganca, o dogorea pe dinlăuntru. Spre dimineaţă i-au dat drumul ţigăncii – iar ea a plecat aiurînd şi cu mers rotunjit: părea că ar fi cărat între genunchi un purcel de lapte cu coteţ cu tot.

Cînd a venit căpitanul, să tot fi fost soarele de două suliţe pe cer, l-au ridicat pe Toma Codru în ştreang, în podul morii.

Fata boierului Moncea s-a măritat peste vreun an – fecioară, cu băiatul Marelui Logofăt Sfetea.

Căpitanul de lefegii a murit într-o răscoală cu caracter local; l-au jupuit de viu ţăranii.

De ţigancă nu s-a mai auzit nimic, niciodată.

Nechifor, fiul lui Toma Codru şi al nevestei crîşmarului din Gălbineni, a stat rob la Crîm 12 ani.

Într-o noapte a furat calul unui fel de şef de tătari de-i ziceau toţi Han Mîrzea, şi-a lipit nişte mustăţi din păr de capră, a furat turbanul hanului de tătari şi a dispărut. Zadarnic l-a căutat hoarda pe fugar o săptămînă, că nu l-au mai aflat.

În 30 de zile, umblînd cu fereală pe drumuri lăturalnice şi noaptea, Nechifor a ajuns la Stambul. Acolo a trimes vorbă spre Padişah cum că el este trimesul Marelui Han la Marele Sultan, Stăpînul Lumilor. Sultanul a crezut şi l-a primit. Fostul rob, fiu de lotru, chiar el lotru de ispravă, s-a înfăţişat:

- Strălucitorule padişah, Hanul nebiruit îţi trimite ţie, ca dar, turbanul său de sărbătoare şi cheamă asupră-ţi mila şi îndurarea lui Allah... (şi a mai spus el multe drăcii frumoase, că era meşter nevoie mare întru ale vorbii, drept pentru care, mult plăcînd solul Măritului Padişah, acesta l-a ţinut în ospeţie mai multă vreme, timp în care Nechifor a văzut tot, chiar şi haremul sultanului cu cadîne frumoase de ţi se lungeau şi ochii şi gîtul...).

După multă vreme de ospeţie, într-o zi, pe cînd se plimbau, Sultanul şi solul – rob – lotru, prin grăduna haremului, cadîna care se chema Erzulli şi care era cea mai frumoasă şi mai focoasă cadînă dintre toate cadînele necredincioase, i-a făcut lotrului un semn micuţ cu degetul arătător şi trandafiriu, de după un havuz îngropat în verdeţuri, chemîndu-l.

- Luminăţia Ta, a grohăit Nechifor către Sultan, iartă necuviinţa robului tău, dar unele mîncări neobicinuite au făcut netrebnicul meu trup să se răscoale... Îngăduie să lipsesc o clipă...

Sultanul a rîs cu hohot mare – şi a îngăduit. Tîlharul a dat dosul după havuz iar frumoasa cadînă i-a căzut în braţe.

- Efendi, o să am un copil !

L-au trecut năduşelile.

- Aşteaptă-mă la miez de noapte, că fugim la Crîm!

- Te-aştept, stăpîne drag !

A lăsat-o acolo, după havuz, şi s-a-ntemeiat iar în faţa Sultanului.

- Prealuminate stăpîn, se cuvine să ne înfrînăm becisnicele trupuri în faţa oricăror patemi şi pofte s-ar asmuţi asupră-ne, ca să ne înmoaie.... Iartă robului tău această întîmplare care arată că robul tău e rob patemilor şi poftelor sale ¡

Sultanul a rîs iar, şi a iertat.

Cînd s-a lăsat noaptea, Nechifor şi-a pus straie de turc, a trecut Bosforul (fără nici o cadînă !), cu o barcă uşoară pe care a furat-o de unde a văzut-o, a furat un cal şi a călărit nebuneşte toată noaptea. Ziua a stat ascuns în păduri. Călărind noaptea şi odihnind ziua, în cinci zile a fost la Dunăre. A trecut Dunărea înnotînd. Într-o săptămînă a ajuns în Gălbineni.

Oamenii tare s-au mai minunat cînd le-a spus cine e, mai ales că le-a arătat iataganul sultanului pe care, spunea el, l-.a furat cînd cu fuga din harem. L-au cercetat oamenii, întrebîndu-l ce-a făcut pe-acolo pe unde-a umblat ca rob sau ca fugar, iar el atîta le-a spus:

- Cred că vreo cincizeci de copii care zic tată cui nu trebuie. Alta n-a mai zis.

Numele i-a rămas Nechifor Tătarul.

Cît despre iatagan, s-a aflat, printr-o ibovnică de-a lui de mai tîrziu, Frusina lu' Tecu – rămasă văduvă de tînără, că îl furase nu de la sultan ci de la un spahiu care, beat criţă, căzuse de pe cal şi adormise în margine de drum, sforăind straşnic.

Iataganul ăsta îl primise, dar de nuntă, Grigore Corabie.

Magdalina i-a născut lui Grigore şase copii, din care patru au fost băieţi. Celui mai mare dintre băieţi i-au pus numele Grigore. Aşa a început, cu Grigore Corabie al lui Vasile Zăbavă, şirul ăsta lung ca un cîrnaţ, de “Grigore Corabie”.

Neamul Corabie a cunoscut urcuşuri şi coborîşuri – ca orice neam de oameni. La 1821, un Grigore Corabie i-a fost sfetnic de taină (pentru vreme scurtă), lui Tudor Vladimirescu. Un Grigore Corabie a fost vistiernic al grupului de revoluţionari moldoveni la 1848 – şi din cauza lui revoluţia din Moldova a fost arestată într-o cameră de hotel, în Iaşi. Dar a fost şi un Grigore Corabie staroste de şuţi, manglitori şi cuţitari în Piaţa de flenduri... Asta a fost soarta neamului !

Eu sînt al paisprezecelea Grigore Corabie.

Bunicul meu, Grigore Corabie (al doisprezecelea în ierarhia ordonată a familiei), a făcut răscoala de la 1907.Avea, pe atunci, paisprezece ani. Tot sub arme a făcut amîndouă războaiele.Tatăl lui, cel de-al unsprezecelea Grigore Corabie, fusese starostele de şuţi, manglitori şi cuţitari, şi-a vrut să-l facă şi pe fiul lui şuţ. Numai că ăstuia, cel de-al doisprezecelea Grigore Corabie, nu-i plăceau decît caii şi codrii. Cînd avea vreo 21 de ani, cumpărase o puşcă şi-un cal, s-a dus la nunta unei fete cu care crescuse laolaltă. A jucat mireasa cum se cuvine, ca tot omul, iar spre seară şi-a luat puşca, s-a aruncat în şa – să plece, că avea el o afacere de rezolvat, trebuia să păzească, pe bani frumoşi, un convoi de care pentru un negustor bogat. S-a aruncat în şa, zic, dar i-au rămas ochii lipiţi de mireasă – şi-a hotărît, în secunda aceea, că “Asta este mireasa mea, iar nu a altuia !” – aşa că a luat frîiele calului în dinţi, şi-a trecut puşca-n mîna dreaptă (şi el era stîngaci !), a dat pinteni calului spre mijlocul horei şi-a săltat mireasa-n şa, alăturea-i, cu braţul stîng, a chiuit odată lung de s-au speriat nuntaşii – şi... codrul cu tainele lui !

Starostele Grigore Corabie tare s-a mai amărît cînd a auzit de isprava urmaşului şi a jurat să-l prindă şi să-l împuşte, ca să spele ruşinea. L-a căutat prin codri, dar degeaba, parcă intrase-n pămînt, cu mireasă cu tot şi cu cal cu tot. Dar tot era pornit şă-l împuşte.

Într-o noapte de toamnă tîrzie, o umbră a intrat în casa starostelui, l-a luat de gît din aşternut şi i-a lepădat un pumn în barbă. După tăria păliturii, Grigore Corabie al unsprezecelea a cunoscut pe fiul lui, cel de-al doisprezecelea Grigore Corabie. Din pălitura de atunci, Grigore Corabie (numărul 11), avea să rămînă şi să moară cu un tic anume: o uşoară şi continuă clătinare a capului, dintr-o slăbiciune a gîtului, din cauza pumnului fiului. Ticul acela era mai vizibil la vreme umedă, cînd bătrînul staroste simţea şi unele dureri – ca şi cum pumnul de demult ar fi avut în el dinamita unui brand sau măcar a unei grenade defensive.

Grigore Corabie al doisprezecelea a murit foarte bătrîn. Împlinise, de trei luni şi ceva, 106 ani. Nevastă-sa, mireasa furată demult, murise cu 22 de ani mai înainte. El nu s-a mai însurat niciodată. Umblau văduvele la el mai abitir ca la spovedanie – dar el nu şi nu. Cînd şi-a dat duhul, a murmurat: “Ileana !” Era numele nevestei lui – şi el o chema, în ultima-i clipă, cu ochii strălucind extraordinar de intens, o strălucire de neexplicat şi de neînţeles. Nevastă-sa murise cu 22 de ani mai înnainte, în braţele lui. Zăcuse mult şi greu, suferise cumplit, avea dureri infernale. Cu un minut mai înnaite de-a se stinge, urlase de dureri – dar a murit în braţele lui – doar ei singuri în cameră. Cînd a ieşit afară şi-a zis că “Ileana s-a dus !”, ginerele lui l-a întrebat:

- Cum a fost ?

- Mi-a spus că s-o ţin în braţe – ş-am ţinut-o-n braţe. Mi-a mîngîiat buzele şi mustaţa…, şi-a lăcrimat…, şi-a zîmbit…, şi-i luceau ochii…, şi s-a dus…!

Ei au fost bunicii mei după tată.

****************

Cînd m-am născut, au hotărît să mă numească Grigore. Al paisprezecelea Grigore în şirul ăsta lung de Grigore. Numai că tocmai atunci s-a întîmplat pe la noi o mătuşă care era cam rusoaică. I-au lăsat ei onorul de a-mi caligrafia numele în catastif – aşa că a luat plaivazul şi, pe jumătate rusoaică fiind, mi-a scris numele românesc în nemţeşte: Gregor.

Asta este povestea numelui meu.

Ca să pricepi foarte bine de ce urlu eu atît de tragic, trebuie să-ţi mai spun că fiecare Grigore Corabie a iubit o femeie – o singură femeie. Dar fiecare a iubit cu sălbăticie, definitiv, fără vindecare şi fără întoarcere.

Iată motivul pentru care urlu:

Mă aflu bolnav. Stau întins pe-un pat de spital. Asta n-ar fi mare lucru. Ştiu că mîna doctorului poate vindeca – dar poate şi ucide.

Stam, într-o noapte de marţi înspre joi, cam blegos şi singur, pe coridorul spitalului, şi-mi purtam trupul bolnav de colo – colo, cînd înnainte şi cînd înnapoi, de mi se făcuse o lehamite de el şi-mi venea să-l lepăd şi să-l abandonez la vreun colţ mai ascuns vederii, ca pe-o cîrpă. Mă preumblam fără nici o noimă, numărîndu-mi anii şi admirînd golul greu şi dens din mine. Din cînd în cînd mă opream locului şi mă sărutam îndelung şi violent cu o ţigară.

- Gregor, mi-am zis, de ce eşti tu aşa de singur şi de abătut ? Ţi s-au înnecat cumva corăbiile ?

- Aş !, mi-am răspuns, mi s-a făcut aşa…, de-odată…, un dor năprasnic de-o plimbare prin ploaie…, noaptea…, cu iubita…

- Gregor, tu ai ceva afecţiune la ficsonomia memoriei ?, m-am întrebat. Care iubită ? Că eu, de cînd te ştiu, eşti doar cu cărţile, cu caietele, cu ţigările... Cît despre femeia care ţi-a frînt...

- Gura, cutră !, mi-am strigat. Ce ştii tu ? Lasă-mă dracului odată – că nu pot face nimic fără să sari tu cu gura mare. Oare eu nu mai am nici măcar dreptul de-a visa? Îţi interzic să te mai amesteci în visurile mele ! Dispari, naibii ! În clipa asta eu vreau să visez o femeie frumoasă. Hai, valea !

Chiar atunci s-a deschis o uşă..., şi a apărut o femeie cumplit de frumoasă ! Infernal de frumoasă ! Am fugit repede în pat, speriat de propriul meu vis, speriat că aş putea-o speria cu sperietura din mine. Şi era atîta de frumoasă…, şi părea atîta de reală…, încît brusc mi s-a făcut somn irezistibil.”

Ultimul (şi singurul, dealtfel), interviu

luat lui Gregor Corabie, care dormea,

de către Gregor Corabie, care era treaz

(sau invers...)

- Să-ţi fie noaptea bună, Gregor !

- Dă-te-n praştie...!

- De ce te-njuri ?

- De cucurig !

- Dormi ?

- Cred că da .

- Eşti nesigur ?

- Foarte !

- Tu ce crezi că eşi, Gregor Corabie ?

- O fărîmă de Univers.

- Şi ce crezi că ar trebui să fii ?

- Ceea ce sînt.

- Eşti mulţumit, în general ?

- În general, absolut deloc.

- Eşti nemulţumit, în general ?

- În general, absolut deloc.

- ?!?

- În general, sînt !

- După tine, cam ce-ar fi OMUL ?

- Un sentiment.

- Defineşte-l printr-un substantiv.

- Vis.

- Un verb...

- A iubi.

- Un adjectiv ...

- Frumos.

- Ce părare ai despre tine?

- Bună.

- Ce părere ai despre părerea ta despre tine ?

- Foarte proastă.

- Crezi în Dumnezeu ?

- Piei, drace !

- În dracul ?!?

- Doamne fereşte !

- Visezi ?

- Nu.

- Pentru ce nu visezi ?

- Pentru că de-aia. Ce ştii tu !!!

- Gregor, vreau să te întreb ceva , dar la modul cel mai dens cu putinţă: de ce eşti tu atît şi aşa de singur?

- Dragule, uite de ce: fiecare om, fiecare fiinţă numită OM este o singurătate certă. Lumea este suma acestor singurătăţi. Fiecare singurătate are un spaţiu propriu de existenţă şi de manifestare a acestei existenţe. Cînd o singurătate, cu spaţiul ei de manifestare, traversează spaţiul de manifestare al altei singurătăţi, dacă sînt prezente anumite condiţii (cărora le spunem, într-un singur cuvînt amalgamate, sentiment), ele, spaţiile de manifestare, fuzionează, se contopesc – şi devin însoţire.

- Cu verighetă?

- Nu te ştiam tîmpit.

- ?!?

- Mă surprinzi neplăcut !

- ?!?

- Păi verigheta, dragule, este convenţie iar convenţia este constrîngere – pe cînd însoţirea este act de eliberare, de descătuşare, de multe alte cele...

- Deci: de ce eşti atît şi aşa de singur ?

- Pentru că spaţiul meu propriu nu este rîvnit de nimeni.

- Motivul ?

- Fă-te lunetist !

- Lunatic !

- Bau-bau !

- E greu în spaţiul tău propriu ?

- Imposibil !

- Cunoşti şi alte imposibilităţi?

- Cîteva.

- Una.

- Profesiunea de OM.

- ?!?

- Cu majuscule.

- ?!?

- Te-ai ramolit...

- Te provoc.

- S-ar putea să te coste.

- Risc !

- Bine. Dă cu întrebări în mine.

- Conturează-l pe Dumnezeu în Sine.

- Meşteşugar.

- Numai ?

- Odată artist.

- Detaliază.

- Dumnezeu – olarul neolitic, meşteşugar al lutului, muncitor onest şi oarecare.

- Detaliază.

- Cînd a făcut FEMEIA, Dumnezeu s-a vădit a fi artist. Doar atunci. O singură dată.

- Crezi în femei ?

- Nu.

- Crezi în FEMEIE ?

- Total. Definitiv. Fără contenire şi fără oboseală.

- Surprinde femeia în trei imagini artistice.

- Muzică, noapte, flacără.

- Divaghează.

- “Mica serenadă” a domnului Mozart..., o ploaie într-o noapte de mai..., un rug aprins şi arzînd fără contenire... Nici nu-ţi poţi închipui cît de arzătoare este dragostea unei femei !

- Vorbeşti din experienţă...

- Vorbesc din credinţă !

- Dacă te înşeli ?

- Cred înnainte – dar de la capăt.

- Ţi-e frică de moarte ?

- Ba.

- Îţi doreşti moartea ?

- Nu. Dar va veni. De va fi să mor violent, mi-aş dori să fiu ucis de o fiinţă vie iar nu de vreo stea căzătoare. De va fi să fiu ucis de o fiinţă vie, om aş vrea să fie iar nu vreun animal. De va fi să fie om, femeie mi-aş dori să fie, iar nu bărbat. Iar de va fi să fie femeie, să se-ntîmple o femeie frumoasă !

- Cea din vis ?

- Frumoasă.

- Cea din vis ?

- Frumoasă.

- Cea din vis ?

- Tîlhare !

- Cea din vis ?

- Ca şi !

- Ştiu că ai o afinitate pentru Brâncuşi...

- Învăţăcel.

- Arcuieşte gînd între femeia din vis şi Brâncuşi.

- “Sculptural”.

- Mai clar ?!?

- Ca o sculptură a lui Brâncuşi: PERFECTĂ !

- Rece ?

- Ochiului, da.

- Ultimul vis ?

- Un mers grăbit..., şi nişte paşi care, în mod ritmic, sunau aşa: “sînt-fru-moa-să, sînt-fru-moa-să !”

- Atît ?

- Atît.

- Un vers...

- “Doctore, simt ceva mortal...”

- Unde ?

- “... în regiunea fiinţei mele...”

- Stai că chem sora...

- Nu..., adică da..., adică nu... Gregor, nu te-apuca de prostii, ăsta este un distih din Marin Sorescu, ce naiba !

- Credeam că ai trebuinţă de soră...

- De sfînta soră Evdochia...

- Spune un vers frumos.

- “Lasă-mă singur cu tine,
Ca şi cum nici n-am fi !”

- Din cine ?

- Din mine.

- Ce facem cu femeia din vis ?

- O visăm iarăşi…

- Iarăşi ?

- Avem dreptul de-a visa.

- Dreptul ?

- Şi obligaţia.

- Deci să visăm ?

- Numai asta să facem !

- Cum încheiem interviul ?

- Pune şi tu punct, şi gata.

- .

Traducere: B.S.