Ziua-n care cad stelele

„În curând nu vom mai citi decât telegrame şi rugăciuni” – Emil Cioran
.
O telegramă scurtă, doar din patru cuvinte, m-a prăbuşit în abisuri şi mi-a amintit astăzi cu brutalitate că sîntem fiinţe efemere şi că, efemeri fiind, ne silim cu voluptoasă inconştienţă să ne-nghesuim toate simţirile şi visările în cît mai puţine cuvinte, în „telegrame” cum spunea Cioran, în doar patru cuvinte cum îmi spune telegrama: „A murit Liviu Ciulei”.
Nu ştiu alţii cum l-au simţit, şi nu ştiu dacă alţii l-au simţit. Tot ce ştiu cu certitudine este că, pentru mine, imaginea fizică la modul absolut a aristocratului, cu toate atributele superioare pe care le impun termenul „aristocrat” şi condiţia de „aristocrat”, era Liviu Ciulei. În buna şi vechea şi mult draga Limbă Română, Liviu Ciulei a fost „boierul” – şi-a „boierit” cu o autoritate incredibilă şi incontestabilă pe feuda pe care este cel mai dificil de rezistat ca „boier”: feuda spiritului.
Avea tot ceea ce era necesar pentru a fi „boier al spiritului” în sensul cel mai înnalt şi mai nobil al termenului: geniu artistic, cultură uluitoare şi ca dimensiuni, şi ca profunzime, rostire şi voce cu inflexiuni demne a-i fi invidiate pînă şi de oratorii antici, gesturi-reflexe naturale pînă-ntr-atît încît păreau studiate îndelung, priviri care puteau exprima orice stări – mai puţin pe cele de plictis ori de abulie. Toate acestea, şi multe altele încă, au alcătuit o atitudine căreia trebuia să i se spună cumva – şi-atunci i s-a spus, simplu şi pe scurt, Liviu Ciulei.

Geniul pur într-una din expresiile sale fizice


Cu Liviu Ciulei a început un alt ev în teatrul românesc: evul valorii ridicate la rang absolut. Aşa se poate explica avalanşa extraordinară de actori geniali şi de regizori asemenea pe scenele României. Am curajul să risc afirmaţia că măcar 35 de ani, între 1965 şi 2000, teatrul românesc a fost cel mai valoros teatru al planetei – iar impulsul a fost dat de Liviu Ciulei.
Niciodată nu a lăsat să se vadă c-ar fi epigon al vreunuia din străluciţii săi înnaintaşi, fiindcă n-a fost aşa ceva, dar mereu s-a vădit a fi un continuator al celor care l-au premers. Dacă ar fi posibilă comparaţia, aş spune că, în raport cu trecutul artei pe care a profesat-o cu dăruire de benedictin şi cu vocaţie de Sisif, Liviu Ciulei este ceea ce a fost Nichita pentru poezie: nu epigonul ci continuatorul vizionar.
Era regizor de teatru şi actor de teatru – şi tocmai de aceea a făcut şi film. Deşi pelicula îi păstrează în memorie şi imaginea, şi vocea, şi gesturile, şi concepţiile, teatrul – această artă prin care eternitatea îi este dăruită secundei efemere, îi va păstra memoria geniului. A ars pentru teatru, teatrul l-a ars cum un foc sacru îşi arde jertfa, şi au trăit unul din celălalt şi unul pentru celălalt cu o pasiune imposibil de imaginat. Fără Liviu Ciulei în interiorul istoriei sale, teatrul românesc nu există. Fără teatru, Liviu Ciulei nu mai este posibil. Cu teatru şi cu Liviu Ciulei, miracolul este şi împlinit, şi deplin.
.
Aş vrea să plîng şi nu pot. Aş vrea să mi se oglindească-n lacrămă şi bucuria imensă că Liviu Ciulei a fost, şi durerea cumplită că Liviu Ciulei nu mai este. Aşa mi se-ntîmplă ori de cîte ori răsare ziua asta, ziua-n care cad stelele.

Cessa

De ieri mă aflu şi mai pustiit, şi mai sărac de mine însumi: A MURIT CESSA !!!
.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întreba-o pe prietena ei și-a mea cînd mi-a dat prin telefon cumplita veste.
- „Fiindcă am crezut că ştii, dragule!”, mi-a răspuns cu glasul răvăşit de lacrimi multe.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întreba-o pe sora mea care-i era prietenă „pe viaţă şi pe moarte”.
- „Fiindcă am crezut că ştii, frate al meu mai mare, şi fiindcă mi-a fost teamă şi frică şi groază că te-ai putea prăbuşi-ntr-un cer negru tu, cel mai uşor de prăbuşit în ceruri negre din cîţi cunosc eu pe lumea asta!”, mi-a răspuns sora mea lăcrămînd cum norii în unele zile din veri toride.
- „Şi pentru ce nu mi-ai spus aceasta?”, am întrebat-o pe mama sugrumîndu-mi cu ştreangul durerii tunetul glasului.
- „Fiindcă eşti fiul meu, copile...”, mi-a spus mama cu glasul ei cel din copilăria-mi, „... şi fiindcă ştiam că te-ar fi durut imens – aşa cum, iată, te doare imens, şi fiindcă aş fi vrut şi-aş vrea să-ţi iau eu poverile sufletului şi să ţi le port..., şi nu pot..., adică eu pot să-ţi port poverile dar nu poţi tu să-ţi lepezi aceste poveri, la fel cum eu nu-mi pot lepăda poverile proprii – şi-aşa ne purtăm fiecare crucea şi crucile..., şi durerile noastre mai dor şi pe cîte altcineva..., şi vino să te ţin în braţe şi să te legăn..., că tare te mai doare această pierdere şi mare îţi e dorul după Cessa, cea care-a fost, cu sufletu-i tumultos şi furtunos şi mîngîios, sufletul tinereţii tale năvalnice...” – şi a-nceput să-mi cînte mama un cîntec de leagăn..., ceva cu vise curate şi cu îngeri fîlfîindu-şi aripele străvezii deasupră-mi...
.
A murit Cessa !!!
.
Era ÎNSPĂIMÎNTĂTOR de frumoasă şi DEVASTATOR de sensibilă. Cu vocea-i FENOMENALĂ alina dureri imposibil de alinat şi vindeca răni nevindecabile.
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc ziua-n care un copil s-a revoltat împotriva părinţilor săi – şi l-au întrebat ei doi, părinţii: „Ce ai, pruncule, de nu-ţi prieşte nimic atunci cînd eşti cu noi?” – iar copilul le-a răspuns că „Voi nu vorbiţi cu mine ŞOPTIT, aşa cum vorbeşte DOAMNA!!!”
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc REVOLTA şi REVOLUŢIA părinţilor din clipa-n care s-a aflat că va fi mutată la o altă şcoală – şi un tînăr tătic a ieşit din mulţimea de părinţi revoltaţi, avea în mînă o sapă, şi i-a spus inspectorului şcolar că „Dacă nu ne-o lăsaţi, o vom apăra cu ce-avem prin curţi, ca la Bobîlna, ca la 1907!” – iar autoritatea statului A DAT ÎNAPOI !
Era dăscăliţă – şi se-adunau părinţii pe la colţuri de stradă, pe la biserică duminica, pe la cîrciumă cîteodată, şi se-ntrebau că „Oare nu ne mai cheamă odată la şedinţă cu părinţii?”
Era dăscăliţă – şi i-a-ntrebat odată pe părinţi, la o asemenea şedinţă, că „Pentru ce atîta zarvă şi grabă ca să se facă şedinţe cu părinţii?” – iar unu’ a spus că „Pentru că sînteţi şi DĂSCĂLIŢA NOASTRĂ, nu doar a pruncilor noştri!” – iar ea, EA !!!, a întrebat că „Dar cît de des credeţi că ar trebui să facem asemenea şedinţe?” – şi o tînără mămică a strigat TARE: „De două ori pe zi, ca să mai învăţăm şi noi cîte ceva şi să aflăm cum mai putem fi oameni – că parcă nu mai sîntem, ne-am dezumanizat cu totul şi ne ceartă copiii acasă că nu sîntem CA DOAMNA...!!!”.
.
Era dăscăliţă – şi-mi amintesc despre clipa-n care mi-a spus cu glasu-i CÎNTĂTOR că „Trebuie să-mi fac lucrarea de definitivat – şi mi-au dat o bibliografie INFERNALĂ!” – iar eu am luat cele patru pagini cu titluri şi i-am cerut să copieze pe-o coală toate cărţile din bibliografie pe care le-a citit vreodată şi pe care şi le aminteşte BINE – ceea ce a făcut, apoi am copiat eu, pe o altă coală, titlurile pe care le citisem eu, iar ce-a rămas am împărţit PE DIN DOUĂ: trei sferturi eu, un sfert ea (EA!!!) – şi ne-am dat întîlnire peste trei săptămîni în micuţa garsonieră a dragului Mircea Matei - ce dor mi-e de tine, prietene!, şi ce grăbit ai fost să pleci ÎN AMINTIRI !
[Vezi, Mircea? A venit la tine Cessa – şi-acum eşti un fericit – că-mi spuseseşi demult de tot, văzînd-o tu întîia oară, că „Uite cum reîncep eu să cred că mai sînt îngeri!” - dar voi veni şi eu cîndva la voi, - şi-atunci să vezi TAIFASURI INCREDIBILE, de nopţi şi zile-n şir, mai ales nopţi, ca demult în garsoniera ta – şi-s deja cu tine, CU VOI, profesorul Dan Gherghinescu, (mi-i dor sfîşietor de dumneavoastră, Domnule Profesor – şi nici n-am apucat a ne lua LA REVEDERE!), inginerul Pavel Grec (tu ai fost cel mai grăbit ŞI-AI FUGIT PRIMUL în amintiri, dragule...), preotul Florin Tulcan (... şi Sfinţia ta te-ai foarte grăbit, prietene...), maiorul Gabi Simon cu trompeta lui din care trimetea lumii sunete INFERNAL PARADISIACE (şi tu te-ai dus, prietene al meu şi frate întru bucurii COSMICE...), profesorii Ion Constantinescu, Ion Todincă şi Alexandru Călin (aţi plecat unul după celălalt, dragilor – şi-am rămas noi, cîţiva, foarte puţini, CU MULT MAI SĂRACI !!!), absolut FENOMENALUL profesor Teodor Uiuiu (mă seacă dorul după Domnia voastră, Domnule profesor şi prietene DE NEUITAT, Bace !), locotenentul de demult Florin Drăghiciu (şi cît mi-i de dor de biciul necruţător al verbului tău măiastru, Florine frate!)... Vor veni şi Cornel Badea, şi Remus Giurgiu, şi fraţii Luţu şi Muţu Buzdur, şi uluitor de frumoasa şi fenomenal de doctoriţa Tanţi Pelea, şi Domnişoara foarte profesoară Alexandra Vlaicu, şi incredibil de străvezia Felicia Olteanu cu versurile-i devastatoare...]
.
În micuţa garsonieră am muşcat cu lăcomie şi pe rînd dintr-un măr ionatan NERUŞINAT de roşu..., şi-am trimis-o pe Cessa-n pat, ca să se culce şi ca să pot să gîndesc şi să redactez în tihnă lucrarea ei, A EI !!!, de grad..., iar ea, EA !!!, mă privea pe furiş, pe sub genele-i tremurătoare cum frunza plopului cînd nu adie nici o boare, şi-mi ardea tîmpla stîngă cu noaptea-i ARZĂTOARE din priviri..., şi i-am spus „Ci-nchide-ţi ochii şi potoleşte-le arşiţele care mă secătuiesc de puteri şi nu-mi lasă tîmpla-n pace!” – iar ea, EA!, mi-a răspuns, în priviri cu zîmbetul acela-n stare să topească zece-Antarctide-ntr-o secundă şi cu ochii mijiţi, ca două lame de cuţit care-mi spintecau sufletu-n două, că „Am să te-nsemn cu-arsura-mi ca să se vadă de departe, ca să nu mai fii niciodată al tău şi ca să nu mă uiţi niciodată!” – şi iată că nici măcar n-am uitat-o..., şi iată că arsurile de-atunci îmi bîntuie şi-acum tîmpla stîngă şi sufletul drept...
.
Scria RĂVĂŞITOR de frumos! „Vestitorul de berze” i-a fost MARELE ÎNCEPUT..., şi „Aproape infinitul...” i-a fost CÎNTECUL CEL MAI ÎNALT..., şi-„Arome-nsîngerate de salcîmi în floare” i-a fost ULTIMA IZBÎNDĂ...
.
Era UN MIRACOL săvîrşit de Dumnezeu într-o încercare SUPRAOMENEASCĂ de a se depăşi pe Sine..
.
Era Cessa!
.
De ieri îmi rumeg NEPUTINŢELE..., de ieri îmi înghit lacrimile..., de ieri m-am pustiit de-o frumuseţe incredibilă..., şi de ieri sînt şi mai duşman cu Dumnezeu.
.
De ieri, şi pentru mine A MURIT CESSA!!!
De-amar de ani, pentru mine CESSA NU VA MURI NICIODATĂ !!!

Domnului profesor – CU DRAGOSTE

A murit Balaurul !!! – şi vestea mi se-nţepeneşte-n suflet ca o schijă, dureroasă inimaginabil şi imposibil de evitat.
A murit Balaurul !!! – şi-n mine se revoltă atîta timp risipit..., şi-atîta distanţă semănată arbitrar între mine şi mine!!!
A murit Balaurul - şi iarăşi mi s-au subţiat bucuriile..., şi iarăşi mi s-au îndesit tristeţile...
.
Era profesor.
Era PROFESORUL prin excelenţă.
Era DOMNUL PROFESOR !!!
.
M-a-nvăţat în două ore, în doar două ore pe care nu le voi uita nici în mormînt, GRAMATICA LIMBII ROMÂNE.
Tot ce ştiu din gramatica Limbii Române ÎI DATOREZ.
VĂ MAI MULŢUMESC ODATĂ, DOMNULE PROFESOR !
.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut mame plîngînd pe uliţi, DE SPAIME.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut copii tremurînd ca nuiaua de salcie-n bătaia unei aripe de flutur.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut dascăli privindu-se mut şi tăcîndu-şi eroic nedumeririle.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi toate groazele lumii se-nghesuiseră la mine-n suflet, cît să-mi steie inima-n loc şi răsuflarea-mi să se oprească din răsuflat.
.
Şi A VENIT BALAURUL.
Era negru. Cînd intra-n clasă, în miezul zilei, trebuia s-aprindem becul – că se făcea întuneric.
Avea plete lungi, de culoarea inimei nopţii, şi glasu-i părea c-ar ieşi din fundul pămîntului..., sau din străfundurile celui mai adînc întuneric... Atunci cînd vorbea, înţepeneau furnicile-n duşumea şi muştele se lipeau de pereţi – DE GROAZĂ.
Era BALAURUL.
Avea atunci anii lui Christos la suirea pe cruce.
Eu aveam pe-atunci anii tuturor bucuriilor care se pot spulbera c-o spaimă sănătoasă.
.
Venea dintr-o familie cu zece copii (toţi ceilalţi nouă erau blonzi), toţi formidabil de inteligenţi. Era mai inteligent decît toţi fraţii şi surorile Dumnealui luaţi la un loc – şi singurul NEGRU ca tuciul, ca smoala, ca groaza care intrase-n oasele părinţilor şi-ale copiilor şi-ale mele la aflarea CUMPLITEI VEŞTI: vine Balaurul !
Cu doi ani mai înainte, sora dumnealui îmi fusese profesoară de Limba Română – şi NU ÎNVĂŢASEM NIMIC de la Dumneaei (vă sărut mîinile, Doamnă profesoară de demult Alexandrina Pavel!). Tot ce-mi amintesc despre Domnia sa este că avea pletele RĂVĂŞITOR de blonde şi că PĂREA FĂCUTĂ DIN LUMINĂ: era STRĂVEZIE !
În anul următor a venit o altă profesoară – şi-am rămas la fel de idiot în materie de Limba Română (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile, Doamnă profesoară a mea Elena Zgarcea!).
Şi... A VENIT BALAURUL !!!
.
Stăteam în bănci..., sufletele ne stăteau şi ele la gură, gata să ne părăsească, şi nimeni nu mai cuteza nici să clipească măcar: pe orare scria că urmează Limba Română!
Uşa s-a deschis ÎNCET – nici urmă de buzdugan..., nici flăcări aruncate pe nări..., numai o noapte PERFECTĂ a intrat în clasă; pletele-i cădeau pe umeri..., mîna stîngă cufundată PROFUND şi DEFINITIV în buzunarul pantalonului..., şi catalogul prins de colţ, legănîndu-se uşor (imaginea din mintea-mi de-atunci: „Uite satîrul..., ghilotina..., eşafodul..., toate astea la un loc sub numele de catalog şi în mîinile Balaurului!).
Nici măcar n-a făcut prezenţa. Nici măcar nu ne-a privit. A aşezat catalogul pe catedră, s-a întors cu faţa la tablă, a luat creta în mînă şi A ROSTIT, cu vocea-i care mi-a provocat sudori reci pe şira spinării: „Astăzi recapitulăm gramatica Limbii Române. Limba Română ESTE O FIINŢĂ VIE, care trăieşte aşa cum trăieşte orice fiinţă vie – de aceea numele său ESTE SUBSTANTIV PROPRIU – deci ÎL VOM SCRIE MEREU CU LITERĂ MARE !!!" (N-am uitat asta, Domnule Profesor!). „Gramatica Limbii Române ESTE O ŞTIINŢĂ...” (nici asta n-am uitat, Domnule Profesor al meu!), „... deci o vom studia ca pe O ŞTIINŢĂ. Ea, ştiinţa asta, se ocupă de legile care guvernează FIINŢA Limbii Române – aşa cum biologia studiază legile care guvernează fiinţa numită OM, sau BOU, sau orice altă fiinţă.
Gramatica Limbii Române are două părţi, mari şi late: MORFOLOGIA este una, SINTAXA este cea de-a doua”. (Creta din mîna muntelui de noapte a despărţit tabla-n două şi-a scris ULUITOR DE CALIGRAFIC, în stînga - „MORFOLOGIE”, şi în dreapta - „SINTAXA”. „Morfologia este partea ştiinţei căreia-i spunem „gramatică” şi care se ocupă cu studierea părţilor de vorbire cu care alcătuim, în exprimare liberă sau în scris, propoziţii şi fraze. Sintaxa este cea de-a doua parte a gramaticii, care studiază funcţiile pe care le au părţile de vorbire în construcţia unei propoziţii sau a unei fraze”... şi mîna nopţii scria toate acestea pe tablă, şi parcă s-ar fi repetat istoria scrierii de către Dumnezeu, cu propriu-i deget, a celor zece porunci pe cele două table din piatră.
O oră întreagă a vorbit şi-a scris FĂRĂ A SE ÎNTOARCE SPRE NOI. O oră întreagă, fiecare cuvînt al Domniei sale mi se dăltuia-n memorie mai definitiv decît poruncile în piatra celor două Table ale Legii. După o oră întreagă a luat „eşafodul” pe care avea să ne taie capetele scriind cu satîrul stiloului note de 1, 2, 3 şi 4, ne-a spus „bună ziua” şi-a ieşit din clasă. Noi n-am ieşit. Noi încă tremuram de groază cînd a început ora următoare, de anatomie (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile şi vă neuit numele, Doamnă profesoară Ana Hulpoi!).
Peste numai o zi, iarăşi Limba Română..., iarăşi GROAZA..., iarăşi Balaurul..., iarăşi recapitulare – şi-acelaşi ritual (pe care aveam să-l suportăm doi ani – şi pe care aveam să-l îndrăgesc într-atît încît la terminarea clasei a opta aveam să plîng două zile, ÎNCONTINUU, despărţirea de DASCĂLUL MEU).
Aşa a început povestea de dragoste dintre mine şi Limba Română – o poveste INCREDIBILĂ şi FĂRĂ SFÎRŞIRE: cu cele două ore – şi CU BALAURUL LA CATEDRĂ.
.
Multe-s – şi de neuitat, POVEŞTILE MELE cu Balaurul.
ŞTIA că are asupră-mi un ascendent URIAŞ – dar nu s-a folosit niciodată de aceasta, în nici un fel.
Ştia că-l preţuiesc dincolo de orice limite imaginabile – dar niciodată nu mi-a negat POSIBILITĂŢILE.
Ştia că ÎI DATOREZ ENORM – dar niciodată nu s-a-ndoit de pecetea pe care mi-a lăsat-o pe suflet.
Ştia că sînt îndrăgostit LULEA de diriginta mea din clasa a opta – chiar s-a şi căsătorit cu Dumneaei (şi uite că doar moartea i-a despărţit..., sau poate că nici măcar moartea...) – dar niciodată nu mi-a refuzat bucuriile reîntîlnirilor cu Dumneaei.
.
A murit Balaurul! Vestea mă cutremură... şi plîng bărbăteşte, obligîndu-mi lacrimile să curgă înlăuntru-mi.
.
Să vă fie eternitatea O POEMĂ, Domnule Profesor, iar atunci cînd voi veni şi eu la Dumneavoastră, să faceţi bine şi să mă primiţi în clasa-n care veţi preda Literatură Română şi gramatica Limbii Române Universului întreg, îngerilor, lui Dumnezeu – că tare multe n-am învăţat..., şi mi-i groază c-aş putea să vă fac de ruşine şi memoria, şi eforturile!
.
Adio, Domnule Profesor – adică PE CURÎND - CU DRAGOSTE !

Hermeneutica iluziei

(foarte scurt tratat de fiziologie a religiei: forme, norme, dogme, ritualuri - toate înţelese în devălmăşie şi interpretate la grămadă)

Dacă dragostea este un sanctuar (şi chiar este aşa ceva!), sărutul este unica formă de închinare (şi chiar este aşa ceva!).

Lupta din inima nopţii

Mamei, cu sfială multă şi deasă

a venit Lupoaica, mama !
azi noapte i-am simţit coama sură
zgîriindu-mă pe obraz
şi pe gură.

am luptat cu ea, mama!
părea de granit, era înfiorătoare
şi m-a sfîşiat tot, cu toţi colţii…,
şi inima mi-a prins-o în gheare…

dar şi eu am prins-o pe ea-n mîini,
i-am smuls dinţii,
am lovit-o-n grumaz
şi-am prăbuşit-o în tină.
cînd a fugit (urla
şi-şi tîra trupul hîd),
zicea
că ea
după tine voise să vină !

a venit Lupoaica, mama,
şi-am luptat cu ea,
şi-am alungat-o!
acuma-i departe !
(trupul de carne
şi trupul de suflet
îmi sînt, amîndouă,
o rană imensă, haină,
din care-mi curge-n şiroaie
lumină…),

şi văd orizontul: parcă în două
mi se desparte…
sărut mîna, mama!
azi noapte-nspre zori
ţi-am mai învins încă-o moarte !