Un salut cordial şi hepatic...

Trebuie să salut prezenţa aici, din păcate doar ca lectori pe bicisnicele-mi însemnări, a două Doamne, două FENOMENE care m-au impresionat la modul absolut: Doamna Maria Călin şi Doamna Nina Dinu. Dacă mai conversez cîteodată cu Doamna Maria Călin (sărutăm mîna, Doamnă nemaipomenită şi Marie cea mai Marie dintre Marii !), cu Doamna Nina Dinu am schimbat doar cîteva cuvinte, demult de tot...

Vă salut, Doamnă Nina Dinu! Salut în Dumneavoastră pe poeta de o forţă excepţională şi de o precizie a scriiturii aproape imposibilă.

Dacă memoria mea nu mă înşală (decrepesc şi eu, progresiv şi sigur), cîndva, într-o antichitate pe care am uitat-o definitiv, v-am întrebat, prin mesaj scris, cam aşa: "Cum izbutiţi Dumneavoastră să folosiţi metafora ca pe motiv al poemului şi să evitaţi transformarea acesteia, a metaforei, în elementul principal al structurii poemului ?" Mi-aţi răspuns evaziv la culme şi m-aţi întrebat abrupt: "Unde erai tu, domnule, acum vreo 25 de ani ?" Nu v-am răspuns atunci dar vă răspund acum şi aici: şi-acum 25 de ani, ca şi-acum o eternitate şi ca şi-acum-acum-acum, eu am fost la o aruncătură de suflet distanţă, mai încolo cu o privire umbrită de cristalul unei lacrăme, la depărtare de-o şoaptă...

Acum vă spun "Bine-aţi venit !" (şi, Doamne, ce bine mi-i că aţi venit !).

Din păcate trebuie să vă spun că voi închide blogul acesta - nu-l va prinde Crăciunul, cred , sau, de nu va fi la pînă-n Crăciun, e bătut în cuie că nu-l va prinde Boboteaza viu. Dar voi face altul ("pe mal în jos / altul mai trainic şi mai frumos") - şi-am să vă dau de ştire - şi-am să vă invit pe blogul acela nu doar ca să lecturaţi ci şi ca să dezbatem, fiindcă pe blogul acela vor fi dezbateri furtunoase de-a dreptul.

Veţi veni ?

Eu sper că "da" !

Că Maria, Doamna aceasta care mi-a tulburat limpezimile tuturor delăsărilor mele VA VENI - ştiu eu asta - şi dacă nu va veni, îi voi pune acatiste-n biserici..., provoc al cincilea război..., îmi fac sepuku asistat de două vrăbii bete şi-un cocostîrc abulic..., fac orice - dar VA VENI !

Aşa-i că ai să vii, Marie Doamnă ???

Despre poeţi, despre poezie şi despre poezia poeziei poeţilor

=====

Mă urăsc fiindcă nu ştiu Limba Rusă, mă urăsc fiindcă nu ştiu nimic!

O strofă oarecare, scrisă de Dumnezeu (pe cînd umbla prin lume cu versuri curgîndu-i prin vene, cu vodcă stingîndu-şi pîrjolurile lăuntrice - şi numindu-se, pe-atunci, Serghei): 

„Focul vînăt e gonit de vînt,  

zările-au uitat să mă mai doară, 

de iubire-ntîia oară cînt, 

la scandal renunţ întîia oară...”, 

în traducerea formidabilă a lui George Lesnea. 

 

Demult mă tot întreb – şi tot de-atunci nu aflu vreun răspuns: cum a scris acela ? O fi scris el că „Focul vînăt e gonit...” - sau o fi scris altfel?

Frămîntările mele curg din predicatele fiecărui vers în parte. Dacă în versurile 2, 3 şi 4 predicatele sînt verbe cu semnificaţii definitive, în primul vers predicatul este verb continuu, iar starea pe care mi-o provoacă este o deprimare fără posibilitatea vreunei salvări... 

„Focul vînăt e gonit...” – şi nu ajung pentru goana aceasta toate stepele „Maicei Rusii” şi toate pustiurile sufletului şi toate deşerturile eternităţii... Este deprimant, fără a fi tragic..., dar îmi zic: nu cumva o fi scris el, EL, că „Focul vînăt e ucis...”? 

Nu cumva el (EL), focul năprasnic al unei întregi generaţii şi al unor întregi generaţii viitoare, vedea tragicul continuu şi nevindecabil (”... e ucis...”), pe care traducătorul nu l-a putut intui? 

Chiar de-ar fi scris „... e gonit...”, refac eu versul acesta şi zic: 

„Focul vînăt e ucis de vînt, 

zările-au uitat să mă mai doară, 

de iubire-ntîia oară cînt, 

la scandal renunţ întîia oară...”

Mîine-am să-i fac o scurtă vizitare lui Serghei şi-am să-i duc şi-o stacană plină ochi cu cerul Rusiei cel albastru şi lichid...

=====

Un vers de un tragism indescriptibil, mai tragic şi decît un plîns imposibil: 

„... şi sînul tău e mai lăsat...” 

Se înţelege, sper, că Domnul Bacovia iubea devastator plîngîndu-şi de milă.

=====

Mi s-a făcut aşa..., din senin..., un dor înfiorător de boier Ienăchiţă (boier al poeziei !!!), şi de-o poemă uluitoare a Boieriei Sale:

„Într’o gredină, 

lîng’o sulcină, 

zerii o floare

ca o lumină.

 

S’o tai, să strică,

s’o las, mi’i frică

că vine altul

şi mi’o rădică!”

Ce procese metafizice dezlănţuie-n valah, în strofa a doua, faptul simplu din prima strofă!

De-ar fi scris Goethe mica bijuterie, ar fi rezolvat dilema în cel mai nemţesc stil posibil: se scoate floarea, se transplantează-n ghiveci şi se mută-n glastră. Tremurul metafizic de la „...dacă ” pînă la „... dacă...”? De unde-atîta tremur metafizic la malul prusac al Mării Nordului?

Astenii (de primăvară deasă)

Doamne, cîtă moarte clocoteşte în parfumurile unui crin !

=====

Nu ni se spune (şi nu vom şti niciodată aceasta), cam ce declaraţii de dragoste i-a făcut, demult de tot, Adam – Evei.

Este însă cert că pe omul nefericit Iisus Christos nu l-a iubit nici o femeie.

Oare lui (LUI!), i-o fi fost dor vreodată?

=====

Miracolul acesta, dragostea, miracol pe care l-am descoperit extrem de tîrziu (cînd deja îmi cuprinsese şi îmi supusese sufletul), e o experienţă veche de cînd lumea (și totuşi atît de personală, atît de a mea, încît am devenit, descoperind-o, un sentiment străveziu.)

=====

Viaţa mea e tutelată de două semne ireductibile: semnul dragostei şi semnul nopţii, sau, cum ar veni şi-ar deveni, semnul muzicii şi semnul poeziei.

(Vreau să spun că umblu brambura prin zodia cîntecului.)

=====

Dacă foc adevărat ar fi dragostea, un pîrjol imens ar fi în juru-mi.

=====

Printre legile fundamentale ale universului şi-ale eternităţii, muzica se prenumără cu siguranţă (dimpreună cu dragostea şi cu poezia.)

=====

Constat că sînt alcătuit din defecte nereparabile.

=====

Mă bîntuie de-o vreme-un gînd amarnic: să scriu (şi eu), Evanghelia după Satana.

=====

Primăvara? O toamnă în devenire.

=====

Oare cîte parale face un scîncet?

=====

De cîte ori mi-aduc aminte de Serghei Esenin (şi-mi aduc aminte încontinu), mai mor cîte puţin – de drag de dumnealui.

(„Focul vînăt e ucis de vînt,

rănile-au uitat să mă mai doară...”)

=====

Dragostea nu purifică nimic, ci înnobilează puritatea.

Cît despre mizeriile sufleteşti, pe-acestea nu le mai pot clăti nici măcar flăcările Iadului.

=====

Există o diferenţă de nuanţă între nebun şi tîmpit, ca şi între miop şi orbete.

Nu are importanţă nuanţa, ci fondul nuanţei.

=====

Declaraţii de dragoste:

Cînd te văd, m-apucă anemia!

Eşti frumoasă ca o zi de post (negru)!

Restul ar fi doar o tăcere lungă, prelungă, de tării minerale.

=====

Din ce pricini oare clorofilele au culoarea veninului?

=====

Prea multe întrebări..., prea nici un răspuns...

=====

Umanitatea LOR..., umanitatea NOASTRĂ...

…umanismul şi umanitatea din lumea lor...
... fiindcă-n lumea noastră
ştiu eu pe cîţiva
(măcar doi !),
nedemni de vocabula OM...
(dar sînt cu mult mai mulţi
asemenea nedemni de condiţia
în care s-au născut dintr-o eroare
absolut regretabilă...)

lozinca lor
(a celor doi
şi-a celorlalţi
asemeni lor) ?
NICI NU SIMŢIM,
NICI NU IUBIM:
DOAR INSULTĂM AMARNIC,
ŞI HINGHERIM SĂLBATIC,

ŞI MINŢIM !