EXILAT IN PARADIS

 

                România agonică

                       (scris în 2012)

 

 

         Giganţii intelectuali interbelici vorbeau cu veneraţie despre o Românie profundă, aflînd izvoarele tuturor strălucirilor acelei Românii în sufletele oamenilor cinstiţi, muncitori şi buni. Pe doi dintre ei îi durea amarnic ratarea în istorie a României. Unul chiar proclama stîrpirea din viaţă a tuturor celor trecuţi de treizeci de ani, pentru a revitaliza prin tinereţe infantilă Patria, Ţara, Neamul.

        România aceea profundă nu mai este. Ea s-a ofilit încet-încet, ca orice organism bolnav care se topeşte pe picioare pînă ajunge-n genunchi. Acum România agonizează tîrîş, tragic şi hilar, ascultîndu-şi prohodul pe care i-l cîntă ţîrcovnicii din parlament, din guvern şi din presă.

         Din decembrie 1989 România a-nceput a trage să moară şi nu-şi poate da duhul. Hoarde cumplite de hrăpăreţi au năpădit-o atunci, înăbuşind-o, şi-o sufocă şi azi cu perseverenţă. României i s-a luat prin hoţie şi prin hoţire oxigenul producţiei şi i s-a injectat în vene drogul consumului. Tot ce însemna capacitate publică de producţie a fost vîndut pe nimic, pentru a se demola întru naşterea de averi personale colosale.

         Industria a fost declarată morman de fiare vechi, a fost încărcată-n vapoare şi trimisă la topitorii  pe meleaguri străine.

        Flota, în totalitatea ei, a fost eşuată voit în patrimoniile altora, sub pavilioane măreţe, pe sume necunoscute, sume eşuate la rîndu-le în conturi la fel de necunoscute, prin Elveţii, Cipruri şi Caymanuri paradisiace fiscal.

         Agricultura a fost întoarsă cu oiştea dezvoltării spre epoca primitivismului, pămîntul stă pîrloagă iar ţăranul român de demult, cel divinizat de Coşbuc, de Cotruş, de Goga, de Brâncuşi, de Rebreanu, de Blaga, de Eliade, de Ţuţea, de Preda, de Păunescu, astăzi vinde ţigări de contrabandă la colţul pieţei în care vindea odată castraveţi, pentru a supravieţui cumva urgiei multicolore care s-a abătut asupră-i.

         Pădurile s-au tăiat euforic, fără discriminare etnică-ntre  drujbe şi drujbişti, şi s-au trimis dincolo de graniţe sub formă de buşteni. Combinatele de mobilă s-au ras de pe faţa pămîntului pentru a se construi peste drum  supermarketuri; nu se mai produce mobilă ci se importă chewing-gumm și scobitori.

         Drumurile se recunosc după gropi: dacă nu-s destul de multe şi destul de-adînci, înseamnă c-ai ieşit din traseu şi că eşti pe arătură. Autostrăzile se construiesc mai greu decît marile piramide, costă cît jumătate de planetă şi se inaugurează cu fast doi kilometri la trei ani sau nici atît.

         Învățămîntul a fost trîntit la pămînt şi produce masiv agramaţi cu diplome universitare care cred că a ţine un plaivaz între deşte înseamnă că eşti inteligent şi cult și că google search substituie creierul. S-au dărîmat şi s-au închis şcoli cu nemiluita spre a creşte-n sus gradul de prostire şi s-au construit biserici cu duiumul, că-i mai uşor să vorbeşti muţeşte cu un Dumnezeu oricum surd decît cu un guvern care nu vrea el s-asculte şi s-audă, şi mai mare-i mila Domnului decît a guvernului: Dumnezeu îţi ia doar viaţa, o singură dată, guvernul te jupoaie lunar de şapte piei, iar pe-a opta ţi-o ia TVA pe jupuire.

        Sănătatea a fost îngropată de vie și-n spitale nu poţi nici măcar muri omeneşte. Plăteşti asigurare de sănătate ca să ţi se asigure dreptul de coplată, medicii au plecat unde-au văzut cu ochii, asistentele la fel, nu sînt medicamente deloc,  nu este instrumentar, aşa că vii de-acasă la spital cu lumînarea-n braţe dacă vrei să ai lumină cînd îţi dai duhul cu zile.

         Justiţia merge strună pentru ei, şi pînă la prescrierea faptei nu îi condamnă nimeni dacă au cotizat cînd trebuia, unde trebuia, cît trebuia şi cui trebuia, chiar dac-ar fi tras cu cabestanul pixului autostrada peste parcela lor, spre a fi ei cei expropiaţi pe bani mulţi storşi din buzunarele tuturor.

         Culturii i se-astupă gura. Poeţii nu mai scriu ci mor – şi-o scriitoare, fostă utecistă, premiată literar de UTC mai înainte de a fi premiată literar cu Nobel, răcneşte acru că scriitorii n-au protestat politic atunci cînd ea era premiată literar de propria-i organizaţie politică împotriva căreia nu protestau scriitorii despre care ea spunea că n-au protestat cînd... Se desfiinţează teatre şi filarmonici, dar se organizează baluri ale îmbuibării (de Cristal), în sălile de concerte – şi-n curînd vor cînta în sălile astea alde Guţă, Peşte şi Salam, la cumetrii fastuoase, botezuri cu dar şi nunţi cu schepsis.

         Tabloul sumbru poate continua la infinit, cu-aceleaşi tonuri şi nuanţe, fiindcă foarfecele bugetar din mîinile guvernanţilor toacă fără milă, fără ură şi fără părtinire: dacă nu faci parte dintre puloverele din decembrie 1989, dacă nu ai aderat la „Mircea, fă-te că lucrezi!” sau dacă nu eşti din gaşca de la vîrf, ghilotina sacrificiului te-aşteaptă, oricît de portocaliu ţi-ar fi sufletul.

        De douăzeci de ani trecuţi România agonizează în toate culorile curcubeului. Astăzi România agonizează oranj şi-aşteaptă să-şi dea ultima suflare-n zguduiri spasmodice, cu o feştilă violet la căpătîi.

 

         (Acest text nu este scris de vreun muritor sensibil şi plîngăcios, ci de un computer sever, imparţial, inflexibil şi rece-n judecăţi, aşa să-i ajute procesorul Intel quad de 4 giga şi hardul Seagate de juma’ de terra !).


Traducere B.S.