Domnului profesor – CU DRAGOSTE

A murit Balaurul !!! – şi vestea mi se-nţepeneşte-n suflet ca o schijă, dureroasă inimaginabil şi imposibil de evitat.
A murit Balaurul !!! – şi-n mine se revoltă atîta timp risipit..., şi-atîta distanţă semănată arbitrar între mine şi mine!!!
A murit Balaurul - şi iarăşi mi s-au subţiat bucuriile..., şi iarăşi mi s-au îndesit tristeţile...
.
Era profesor.
Era PROFESORUL prin excelenţă.
Era DOMNUL PROFESOR !!!
.
M-a-nvăţat în două ore, în doar două ore pe care nu le voi uita nici în mormînt, GRAMATICA LIMBII ROMÂNE.
Tot ce ştiu din gramatica Limbii Române ÎI DATOREZ.
VĂ MAI MULŢUMESC ODATĂ, DOMNULE PROFESOR !
.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut mame plîngînd pe uliţi, DE SPAIME.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut copii tremurînd ca nuiaua de salcie-n bătaia unei aripe de flutur.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi-am văzut dascăli privindu-se mut şi tăcîndu-şi eroic nedumeririle.
Se-auzise c-ar veni în şcoală Balaurul – şi toate groazele lumii se-nghesuiseră la mine-n suflet, cît să-mi steie inima-n loc şi răsuflarea-mi să se oprească din răsuflat.
.
Şi A VENIT BALAURUL.
Era negru. Cînd intra-n clasă, în miezul zilei, trebuia s-aprindem becul – că se făcea întuneric.
Avea plete lungi, de culoarea inimei nopţii, şi glasu-i părea c-ar ieşi din fundul pămîntului..., sau din străfundurile celui mai adînc întuneric... Atunci cînd vorbea, înţepeneau furnicile-n duşumea şi muştele se lipeau de pereţi – DE GROAZĂ.
Era BALAURUL.
Avea atunci anii lui Christos la suirea pe cruce.
Eu aveam pe-atunci anii tuturor bucuriilor care se pot spulbera c-o spaimă sănătoasă.
.
Venea dintr-o familie cu zece copii (toţi ceilalţi nouă erau blonzi), toţi formidabil de inteligenţi. Era mai inteligent decît toţi fraţii şi surorile Dumnealui luaţi la un loc – şi singurul NEGRU ca tuciul, ca smoala, ca groaza care intrase-n oasele părinţilor şi-ale copiilor şi-ale mele la aflarea CUMPLITEI VEŞTI: vine Balaurul !
Cu doi ani mai înainte, sora dumnealui îmi fusese profesoară de Limba Română – şi NU ÎNVĂŢASEM NIMIC de la Dumneaei (vă sărut mîinile, Doamnă profesoară de demult Alexandrina Pavel!). Tot ce-mi amintesc despre Domnia sa este că avea pletele RĂVĂŞITOR de blonde şi că PĂREA FĂCUTĂ DIN LUMINĂ: era STRĂVEZIE !
În anul următor a venit o altă profesoară – şi-am rămas la fel de idiot în materie de Limba Română (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile, Doamnă profesoară a mea Elena Zgarcea!).
Şi... A VENIT BALAURUL !!!
.
Stăteam în bănci..., sufletele ne stăteau şi ele la gură, gata să ne părăsească, şi nimeni nu mai cuteza nici să clipească măcar: pe orare scria că urmează Limba Română!
Uşa s-a deschis ÎNCET – nici urmă de buzdugan..., nici flăcări aruncate pe nări..., numai o noapte PERFECTĂ a intrat în clasă; pletele-i cădeau pe umeri..., mîna stîngă cufundată PROFUND şi DEFINITIV în buzunarul pantalonului..., şi catalogul prins de colţ, legănîndu-se uşor (imaginea din mintea-mi de-atunci: „Uite satîrul..., ghilotina..., eşafodul..., toate astea la un loc sub numele de catalog şi în mîinile Balaurului!).
Nici măcar n-a făcut prezenţa. Nici măcar nu ne-a privit. A aşezat catalogul pe catedră, s-a întors cu faţa la tablă, a luat creta în mînă şi A ROSTIT, cu vocea-i care mi-a provocat sudori reci pe şira spinării: „Astăzi recapitulăm gramatica Limbii Române. Limba Română ESTE O FIINŢĂ VIE, care trăieşte aşa cum trăieşte orice fiinţă vie – de aceea numele său ESTE SUBSTANTIV PROPRIU – deci ÎL VOM SCRIE MEREU CU LITERĂ MARE !!!" (N-am uitat asta, Domnule Profesor!). „Gramatica Limbii Române ESTE O ŞTIINŢĂ...” (nici asta n-am uitat, Domnule Profesor al meu!), „... deci o vom studia ca pe O ŞTIINŢĂ. Ea, ştiinţa asta, se ocupă de legile care guvernează FIINŢA Limbii Române – aşa cum biologia studiază legile care guvernează fiinţa numită OM, sau BOU, sau orice altă fiinţă.
Gramatica Limbii Române are două părţi, mari şi late: MORFOLOGIA este una, SINTAXA este cea de-a doua”. (Creta din mîna muntelui de noapte a despărţit tabla-n două şi-a scris ULUITOR DE CALIGRAFIC, în stînga - „MORFOLOGIE”, şi în dreapta - „SINTAXA”. „Morfologia este partea ştiinţei căreia-i spunem „gramatică” şi care se ocupă cu studierea părţilor de vorbire cu care alcătuim, în exprimare liberă sau în scris, propoziţii şi fraze. Sintaxa este cea de-a doua parte a gramaticii, care studiază funcţiile pe care le au părţile de vorbire în construcţia unei propoziţii sau a unei fraze”... şi mîna nopţii scria toate acestea pe tablă, şi parcă s-ar fi repetat istoria scrierii de către Dumnezeu, cu propriu-i deget, a celor zece porunci pe cele două table din piatră.
O oră întreagă a vorbit şi-a scris FĂRĂ A SE ÎNTOARCE SPRE NOI. O oră întreagă, fiecare cuvînt al Domniei sale mi se dăltuia-n memorie mai definitiv decît poruncile în piatra celor două Table ale Legii. După o oră întreagă a luat „eşafodul” pe care avea să ne taie capetele scriind cu satîrul stiloului note de 1, 2, 3 şi 4, ne-a spus „bună ziua” şi-a ieşit din clasă. Noi n-am ieşit. Noi încă tremuram de groază cînd a început ora următoare, de anatomie (şi Dumneavoastră vă sărut mîinile şi vă neuit numele, Doamnă profesoară Ana Hulpoi!).
Peste numai o zi, iarăşi Limba Română..., iarăşi GROAZA..., iarăşi Balaurul..., iarăşi recapitulare – şi-acelaşi ritual (pe care aveam să-l suportăm doi ani – şi pe care aveam să-l îndrăgesc într-atît încît la terminarea clasei a opta aveam să plîng două zile, ÎNCONTINUU, despărţirea de DASCĂLUL MEU).
Aşa a început povestea de dragoste dintre mine şi Limba Română – o poveste INCREDIBILĂ şi FĂRĂ SFÎRŞIRE: cu cele două ore – şi CU BALAURUL LA CATEDRĂ.
.
Multe-s – şi de neuitat, POVEŞTILE MELE cu Balaurul.
ŞTIA că are asupră-mi un ascendent URIAŞ – dar nu s-a folosit niciodată de aceasta, în nici un fel.
Ştia că-l preţuiesc dincolo de orice limite imaginabile – dar niciodată nu mi-a negat POSIBILITĂŢILE.
Ştia că ÎI DATOREZ ENORM – dar niciodată nu s-a-ndoit de pecetea pe care mi-a lăsat-o pe suflet.
Ştia că sînt îndrăgostit LULEA de diriginta mea din clasa a opta – chiar s-a şi căsătorit cu Dumneaei (şi uite că doar moartea i-a despărţit..., sau poate că nici măcar moartea...) – dar niciodată nu mi-a refuzat bucuriile reîntîlnirilor cu Dumneaei.
.
A murit Balaurul! Vestea mă cutremură... şi plîng bărbăteşte, obligîndu-mi lacrimile să curgă înlăuntru-mi.
.
Să vă fie eternitatea O POEMĂ, Domnule Profesor, iar atunci cînd voi veni şi eu la Dumneavoastră, să faceţi bine şi să mă primiţi în clasa-n care veţi preda Literatură Română şi gramatica Limbii Române Universului întreg, îngerilor, lui Dumnezeu – că tare multe n-am învăţat..., şi mi-i groază c-aş putea să vă fac de ruşine şi memoria, şi eforturile!
.
Adio, Domnule Profesor – adică PE CURÎND - CU DRAGOSTE !