Nichita – sau limba română „ca o duminică a sufletului parcă”

El este una din marile sărbători ale Limbii Române, una din duminicile cele mai frumoase ale acestei limbi edenice. A venit în Limba Română ca un fulger blînd şi blond şi a legat cuvintele între ele prin noduri de nedesfăcut – semne ale unor înţelesuri simple pe care le-a desluşit el însuşi: „Noduri şi semne”.

Împătimit de Brâncuşi, a ajuns pînă la „Spălarea cu pietre”, după ce mai înnainte descoperise, ca un nou Pîrvan (Doamne, cît îi mai era de drag uriaşul Pîrvan!), „Necuvintele”. Şi cum sărbătoarea Limbii Române pe care chiar el însuşi o oficia trebuia să aibe şi clipa aceea indicibilă de explozie înspre tronul lui Dumnezeu, a lăsat lumii întregi „11 elegii”. De fapt a lăsat 12, dar este de înţeles: ploieştean fiind, adeseori călcînd pe trotuarele urbei urmele paşilor lui Anton Pann şi ai lui Caragiale, nu se putea să nu adere la spiritul risipitor al acestora – fiindcă el asta a fost şi asta este: o risipire de neoprit de frumuseţi ale Limbii Române - o risipire continuă.

Nu a vrut să fie „genial” – şi a scris-o cu voce tare, pentru el şi pentru cei asemeni lui: „Noi nu vrem să fim geniali!”. El a vrut să fie „trimbulind”, asemeni celor ca el, şi a scris aceasta cu aceeaşi voce tare: „Noi vrem să fim trimbulinzi!”.

A iubit Limba Română cu patimă, cu disperare, cu toate respirările lui. Limba Română i-a fost iubită, amantă, regină, zeiţă, iar el i-a fost slugă, paj, ostaş, cavaler de onoare, amant, purtător de drapel pe drumurile eternităţii.

El a fost şi este una dintre cele mai mari sărbători ale Limbii Române, una din cele mai frumoase duminici ale acestei limbi în care se desfată Dumnezeu în ceasurile-i de melancolie intratabilă. El a fost şi este Nichita.

Ar fi împlinit astăzi 79 de ani. Ce impietate! Ce eroare impardonabilă! El chiar împlineşte astăzi 79 de ani! 

Astăzi Limba Română îşi sărbătoreşte una dintre cele mai frumoase înfloriri care i s-au întîmplat vreodată, una dintre cele mai frumoase dintre duminicile sale. Şi-n ziua asta este sigur că Nichita îi şopteşte lui Dumnezeu, la ureche, „În dulcele stil clasic”, „Necuvintele” despre „Un pămînt numit România”.

Este mirabil că mi se-ntîmplă mie să fiu viu în timpul vieţii de după viaţă a lui Nichita, şi mi se pare mirabil că pot să-i salut cu salutul său fulgerarea pe cerul Limbii Române, fulgerare spre bucuria mea şi-a multora: „Ave, maree-a luminilor! Ave!”.