Scrisoare care nu s-a mai trimis
E noapte şi plouă diluvian iar zgomotul stropilor sfărîmîndu-se de caldarîm (amplificat de liniştea întunericului perfect, primordial), devine înfricoşător. Cad ritmic (stropii), violentînd auzul cu precizie de mecanism infernal a cărui utilitate, în gîndul Zeului Unic, este doar şi numai torturarea cuiva (sau a tuturor), prin dezlănţuirea claustrofobiei.
Desigur că s-ar putea contesta participarea Zeului la dezastrul nocturn – după cum Zeul însuşi ar putea fi contestat, însă el este prezent, viu şi rău, în ploaia nopţii şi în noaptea ploii, în zgomotul sacadat măcinînd şi spaţiu şi timp – nu cauză a fenomenelor sau urmare a lor, ci participant activ, permanent, impasibil, o Prezenţă Supremă la fel de sigură ca noaptea, ca ploaia, ca zgomotul acesta necontenit.Condiţia lui de Zeu Unic se cuprinde în toată manifestarea cataclismului, indiferent de intensitatea cu care fiecare dintre elemente se dezlănţuie – într-o ordine a haosului de început al lumii.
Adunînd în Sine toate principiile (contrariile de asemenea), sumă a lor, Sie îşi este contrariul, Sie demonstrîndu-şi încontinuu propria existenţă, negînd-o şi negîndu-se, reinventîndu-şi propria memorie (anamneză şi metempsihoză simultan şi succesiv), o pendulare fără sfîrşit între limitele extreme ale dilemei sale existenţiale.
Peste toate plouă: şi peste noapte, şi peste singurătate, şi peste Zeu.
Peste toate e noapte: şi peste ploaie, şi peste singurătate, şi peste Zeu.
Peste toate e singurătate: şi peste ploaie, şi peste noapte, şi peste Zeu.
Peste toate e Zeul: şi peste ploaie, şi peste noapte, şi peste singurătate.
Toate: noapte, ploaie, singurătate, Zeu – se cuprind în întuneric – Starea Primară, Condiţia Supremă din care Totul se propagă şi în care Totul se întoarce, Principiu Absolut dominînd peste secrete imposibil de deslegat vreodată.
„Întunericul este măsura adevărată a singurătăţii noastre - aceasta-i singura permanenţă posibilă raţional, Marea Paradigmă imaterială în care Totul este egal Totului şi Sieşi.
E noapte deci, e întuneric..., şi plouă demenţial cu stropi de apă şi cu stropi de Zeu şi cu stropi de singurătate. Mai ales cu singurătate plouă, cu gînduri umede şi rupte, cu aşchii de memorie din care timpul trecut regenerează răni supurînde și-n care timpul viitor nu există. Există doar Prezentul – cu ploaia aceasta parcă eternă, cu noaptea fără sfîrşit şi cu singurătatea celui sau celei rămas(e) faţă în faţă cu sine.
Obosită, mîna căzuse; odată cu ea, stiloul. Prin ce miracol însă, căzînd vertical, şi-a-nfipt peniţa în parchet, nu se poate explica. În jur cerneala desenase (albastru), un iris stins.
Fotoliul (masiv), apărea ca o cetate (ascuns, cum era, în lumina difuză), el însuşi ascunzînd vederii o singurătate certă. Alături, pe masa joasă, într-o ordine aproximativă, cîteva coli scrise mărunt, de care se apropia (imperceptibil dar sigur), obosită, mîna cealaltă între ale cărei degete ţigara, aprinsă, nefumată (de oboseală?!?), ardea la fel de obosit.
Linişte. Doar ploaia, noaptea şi singurătatea populează Spaţiul şi Timpul: imateriale, imobile. (O întîmplare simplă?!?).
Pe fundul ceştii, zaţul de cafea desenase cărări indescifrabile, un labirint în care doar presupunerea ar fi putut fi o cale (foarte îndoielnică, totuşi – deci riscantă).
Scrumiera era plină cu ţigări fumate pînă la jumătate (sau mai puţin), de oboseală probabil. Fenomen straniu: toate continuau să ardă! Un fum alb şi subţire urca spre tavanul invizibil (însă bănuit). Şi mai straniu: nu se simţea absolut deloc mirosul de tutun – ars ori nu. Părea că întunericul ar fi supt fumul (cu aromele lui cu tot), purificînd inconştient materie şi imaterie laolaltă.
Singurătate: zidire aproape solidă, aproape materială, aproape desființătoare, în care nici o breşă nu se poate afla. Din interior spre exterior, „Kerkeporta” nu este posibilă nici măcar prin întîmplare.
Defect, pickupul repeta în surdină, obsedant, refrenul unui cîntec: „... adu-mi ’napoi iubirea...”. Funcţiona, desigur, de multă vreme: şanţul imprimat în discul de vinil se adîncise considerabil..., acul (care îl urmărea cu fidelitate chiar şi în defecţiunea ireparabilă), se tocise (la fel de considerabil), devenind mai scurt şi mai subţire, iar glasul cîntăreţei avea (din această cauză), pe lîngă patetismul versurilor, inflexiuni involuntare a căror cauză putea fi doar oboseala.
Cîntecul întreg era o rugă - și din ea, din rugă, s-a întîmplat eroarea (sau defecţiunea), şi astfel ruga a devenit oboseală. (Cînd rogi şi nu eşti auzit, TU nu mai exişti decît ca oboseală).
Noapte: oglindă opacă reflectînd (paradoxal), contururile interioare ale Fiinţei la dimensiunile adevărate – măsură exactă a Stării de Fapt.
Obosită, mîna (între degetele căreia ţigara ardea obosit), ajunsese lîngă hîrtiile scrise mărunt, colorînd maroniu colţul uneia dintre ele: era coala care continua (fără a începe însă), o scrisoare stranie – care nu s-a mai trimis niciodată, neîncepută şi nesfîrşită. Paginile acestea: introducerea (cu „Draga mea” sau „Dragul meu” sau orice altă formulă-şablon), ca şi finalul (cu „Te iubesc” sau „Adio” sau orice altă formulă-şablon), lipseau. În locul lor doar ploaia, noaptea şi singurătatea – parfumul ori miasma unui Timp revolut, certitudinea unui Timp static, sterp, şi iluzia unui Timp contemporan cu Timpul.
„Tu nu ai înţeles niciodată sintagmele. Asta a fost eroarea ta – sau nenorocul meu, fiindcă eu am fost şi voi rămîne mereu o sintagmă. „Du-te”, mi-ai spus – şi m-am dus; „vino”, mi-ai zis – şi-am venit, mereu cu supuşenie de Esop ştiind că lanţul de sclav nu-i poate încătuşa nici sufletul şi nici mintea. În abandonarea mea nu era calcul, meschinărie – ci încercarea disperată, demenţială aproape, de a te face să înţelegi că există fericire infinită, că iubirea abisală este posibilă..., dar tu nu ai înţeles niciodată sintagmele.
Veniseşi fără să mă anunţi (îţi aminteşti?), cu tot dorul tău năvalnic ascuns sub masca orgolioasă a timidităţii – şi cu mîinile în buzunare. Te aşteptam acolo, să treci rîul cu barca – urma ca eu să plătesc, pentru tine, obol Charonului nostru contemporan. (Am plătit, şi încă plătesc trecerile tale cu oboseala grea a aşteptării. Grăbeşte-te însă – fiindcă mă aflu la capătul puterilor!).
„Arăţi splendid!” – mi-ai spus, iar eu ştiam că e aşa: ştiam dintotdeauna. „Mulţumesc”, ţi-am răspuns, „...şi tu arăţi superb!”, iar tu ştiai că e aşa – ştiai dintotdeauna.
Am plecat apoi (spre unde?), fiecare foarte singur totuşi, măcinîndu-ne gîndurile. Ale mele aveau forme sferice iar pulberile lor sclipeau diamantin. Mai tîrziu mi-am dat seama că pulberile erau, de fapt, cenuşă – iar sclipirile diamantine erau reflexii luminoase ale oglinzii apei pe malul căreia te aşteptam (şi din care culegeam, cu voluptate, doar efemerul). Dar tu nu ai înţeles niciodată sintagmele!"
.........................................................................................................................................
Traducere B.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu