Ar putea spune cineva (dintre cei care-l cunosc), ce fel de om este? O posibilitate ar fi – anume referirea la aspecte exterioare. Despre ceea ce este el (însă), cu adevărat, despre cum este el cu adevărat, despre înfăţişarea lui lăuntrică – nimeni nu ar putea spune ceva – ba chiar nici el însuşi nu ar putea spune mare lucru. [Dealtfel are credinţa că nici o fiinţă gînditoare nu poate fi cunoscută altfel decît numai şi numai exterior. Într-o dispută de mai tîrziu – despre suflet: există sau nu, va afirma – partizan al existenţei sufletului: “A descrie sufletul este totuna cu a desena aerul; ca şi aerul, sufletul este nedefinibil - deci inexprimabil. Dar el este! Şi cum anume, prin ce mijloace raţionale s-ar putea cunoaşte ceea ce nici măcar nu poate fi exprimat?” Va fi însă o dispută de idei în viitor, dispută din care nu va rămîne nimic – nu pentru că cercetarea ar fi (în viitorul acela), stearpă ci fiindcă ceilalţi participanţi la dezbatere vor fi atît de înguşti în gîndire încît va fi mai mult decît dificil de circulat , prin gîndurile lor, cu vreo abstracţiune. Va fi, într-un final, doar o dezbatere seacă, din care se va alege cu un gol rece şi greu care-i va trage-n jos fiinţa, o stare de silă din care va fi aproape imposibil să mai scape.].
Dincolo de orice dispută, evidenţă sau aparenţă, el putea fi încontinuu văzut. Era destinat vederii celorlalţi – fără nici o putinţă de a determina în vreun fel acest destin. (Pe alte determinisme personale le va domina, în timp, cu eforturi considerabile, revizuindu-şi - cu perseverenţă demenţială aproape, toate detaliile caracterului, aducîndu-l (aducîndu-se pe sine), la statornicia şi lucirile metalului: “Ai devenit oţel!” – i se va spune. “Cum?” – va întreba cu nedumerire. “Dur…”, i se va răspunde – “…ascuţit, strălucitor, tăios şi rece!”).
Era destinat vederii tuturor.
Prefera haine în toate nuanţele de gri – dintr-o pornire conştientă (dar irepresibilă), de a-şi proteja liniştea (tulbure, totuşi), intimitatea pe care viaţa îl lăsa să şi-o asume şi să şi-o consume.
Rar (odată pe an sau şi mai rar), putea fi văzut însoţind un caiet – spre un loc rămas învelit în cel mai desăvîrşit mister (cum învelit în mister avea să rămînă şi conţinutul respectivului caiet; se ştia însă, cu precizie maximă, că era un caiet “Mucart – Cluj-Napoca, tip II, 100 de file, STAS 2019/19.., preţ lei 10” şi că avea coperţile gri – cum gri era şi costumul pe care-l îmbrăca în ziua aceea, cum gri erau şi pantofii, şi cămaşa, şi cravata – pînă şi privirea trecea peste fiinţe şi lucruri, fugitiv şi moale, gri pînă în rădăcinile ei ascunse în sufletul bănuit gri.).
Putea fi cu uşurinţă suspectat că se cramponează (cu încăpăţînare), de culoarea gri, pentru a ieşi în evidenţă cu orice preţ (iar suspiciunea n-ar fi fost tocmai lipsită de temeiuri). Pe de altă parte, ar fi putut demonstra cu uşurinţă (deşi inutil), dacă vreodată i s-ar fi relevat suspiciunea, că nu ieşirea în evidenţă îi era ţelul – şi că gri-ul este cea mai frecventă nuanţă (1284 de tonuri între “alb” şi “negru”), şi că, deci, nefiind culoare în sine, cu personalitate (să spunem), este, de fapt, o inculoare – o absenţă.
Ei bine, putea demonstra că face eforturi deosebite (şi continuue), de a trece cît mai neobservat de către cei din jur (dacă s-ar putea, cît mai deloc observat).
Orice tentativă, a oricui, de a trece dincolo de limita salutului condescendent şi sterp era socotită ca fiind atentat la liniştea proprie. Drept urmare, se închidea brusc într-o muţenie indestructibilă. Comparînd, muţenia, tăcerea aceea granitică, gri pînă la limitele ultime ale comprehensibilului, era cochilia în care îşi căuta (şi îşi afla), protecţia împotriva agresiunii exterioare.
Putea demonstra toate acestea, matematic. A şi încercat (cîndva), o asemenea explicare. Eliberase (chiar!), din chingile rostirii cîteva silabe gri – incolore deci, cînd brusc s-a-nchis iarăşi în tăcerea aceea inexplicabilă, imensă – şi a rămas acolo, bolnav de dorul de-a ieşi cumva, bolnav de neputinţe şi (mai ales), de conştientizarea imposibilităţii de a-şi forţa propriile limite. A rămas (de-atunci), închis în tăcerea protectoare (într-un fel), pentru un timp nedeterminat, urmărit (halucinant), de lucirile a doi ochi de culoarea smaraldului (şi cărora începuse a le face amintita confesare explicativă), şi care-l însoţeau delirant, răscolind cu violentă curiozitate (verde), cohorte de gînduri pe care le condamna să triumfe în tăcere. Era (tot comparativ), ca şi cum s-ar fi repetat la infinit, cu regularitate şi criminal, o incizie pe-aceeaşi rană – de către un chirurg descreierat. (Comparaţia, chiar dură fiind, este plastică – deci foarte apropiată de imaginea adevărului – dacă nu cumva chiar de adevărul însuşi).
Mult mai tîrziu va descoperi (iar descoperirea îi va procura o durere cumplită – dar nici măcar o singură mirare!), că ochii aceia migdalaţi şi verzi doar şi-au trecut privirile pe lîngă el, ştergînd în grabă o lacrimă clorofiliană de griul care-i devenise (lui), atît de personal – emblematic s-ar putea spune.
Şi mai tîrziu decît mai tîrziu, va constata toată minciuna care poate fi cuprinsă în privirile de gheaţă (verde), mai ales de tăcerile cu care străfundurile culorii din irişi cheamă cu tandreţe răvăşitoare (pentru ca durerea, disperarea care urmează să fie cît mai greu cu putinţă de suportat).
Într-un cuvînt, el era un bărbat frumos.
Într-un cuvînt, el era un bărbat sincer.
Într-un cuvînt, el era un bărbat singur.
Într-un cuvînt, el era un bărbat timid.
În concluzie, nici nu s-ar putea susţine (cu fermitate), că el ar fi fost bărbat.
{Să te-ajungă adeseori o chemare misterioasă, verde cum doar ochi care nu s-au văzut se mai pot întîmpla, şi brusc să se dezlănţuie-n tine energii pe care le credeai demult epuizate… Să constaţi (fulgerător dar neutru), că tinereţea ţi s-a dus dracului fără să fi gîndit ca ultimul ceas al ei măcar, ultima respirare a tinereţii să se fi revoltat…, să nu te afecteze constatarea acestei ruinări (fiindcă asta este, privind retrospectiv şi introspectiv, tinereţea ta: o ruină!), dar să te doară pînă în măduva oaselor chemarea aceasta îndepărtată (şi descurajant verde), care vîntură-n tine visuri şi visări vechi – toate de o splendidă inutilitate şi de o perfectă neîmplinire, iluzii în care credeai (poate mai crezi dar nici puterea de a-ţi mărturisi aceasta nu o mai ai), şi care se instalează insinuant în ceaţa densă din juru-ţi – gri-ul personal…
Să mai constaţi (fără nici o noimă), că poştaşul soseşte cu regularitate la orele patru ale după amiezii (după meridianul locului)…, că niciodată nu sună de două ori…, că este cu mult mai comod să fii fluture pe lampă decît slugă la doi stăpîni…
Mai gîndeşti o vreme la verdele acesta insistent şi viu şi neverosimil care s-a lipit de cenuşiul emblematic – pentru a concluziona (într-un final – şi definitiv), că nu eşti Turnul Eiffel – deci poţi merge la culcare; dacă palma îţi e pernă iar bolta înveliş, faptul nu mai prezintă nici o importanţă.
Iar dacă (dormind), sufletul va sforăi, e semn de sănătate densă. Şi de pace. Adîncă pace. Rarefiată pace!
(Noapte bună, suflete al meu! Noapte bună!)}.
Traducere B.S.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu