.
O telegramă scurtă, doar din patru cuvinte, m-a prăbuşit în abisuri şi mi-a amintit astăzi cu brutalitate că sîntem fiinţe efemere şi că, efemeri fiind, ne silim cu voluptoasă inconştienţă să ne-nghesuim toate simţirile şi visările în cît mai puţine cuvinte, în „telegrame” cum spunea Cioran, în doar patru cuvinte cum îmi spune telegrama: „A murit Liviu Ciulei”.
Nu ştiu alţii cum l-au simţit, şi nu ştiu dacă alţii l-au simţit. Tot ce ştiu cu certitudine este că, pentru mine, imaginea fizică la modul absolut a aristocratului, cu toate atributele superioare pe care le impun termenul „aristocrat” şi condiţia de „aristocrat”, era Liviu Ciulei. În buna şi vechea şi mult draga Limbă Română, Liviu Ciulei a fost „boierul” – şi-a „boierit” cu o autoritate incredibilă şi incontestabilă pe feuda pe care este cel mai dificil de rezistat ca „boier”: feuda spiritului.
Avea tot ceea ce era necesar pentru a fi „boier al spiritului” în sensul cel mai înnalt şi mai nobil al termenului: geniu artistic, cultură uluitoare şi ca dimensiuni, şi ca profunzime, rostire şi voce cu inflexiuni demne a-i fi invidiate pînă şi de oratorii antici, gesturi-reflexe naturale pînă-ntr-atît încît păreau studiate îndelung, priviri care puteau exprima orice stări – mai puţin pe cele de plictis ori de abulie. Toate acestea, şi multe altele încă, au alcătuit o atitudine căreia trebuia să i se spună cumva – şi-atunci i s-a spus, simplu şi pe scurt, Liviu Ciulei.
Geniul pur într-una din expresiile sale fizice
Cu Liviu Ciulei a început un alt ev în teatrul românesc: evul valorii ridicate la rang absolut. Aşa se poate explica avalanşa extraordinară de actori geniali şi de regizori asemenea pe scenele României. Am curajul să risc afirmaţia că măcar 35 de ani, între 1965 şi 2000, teatrul românesc a fost cel mai valoros teatru al planetei – iar impulsul a fost dat de Liviu Ciulei.
Niciodată nu a lăsat să se vadă c-ar fi epigon al vreunuia din străluciţii săi înnaintaşi, fiindcă n-a fost aşa ceva, dar mereu s-a vădit a fi un continuator al celor care l-au premers. Dacă ar fi posibilă comparaţia, aş spune că, în raport cu trecutul artei pe care a profesat-o cu dăruire de benedictin şi cu vocaţie de Sisif, Liviu Ciulei este ceea ce a fost Nichita pentru poezie: nu epigonul ci continuatorul vizionar.
Era regizor de teatru şi actor de teatru – şi tocmai de aceea a făcut şi film. Deşi pelicula îi păstrează în memorie şi imaginea, şi vocea, şi gesturile, şi concepţiile, teatrul – această artă prin care eternitatea îi este dăruită secundei efemere, îi va păstra memoria geniului. A ars pentru teatru, teatrul l-a ars cum un foc sacru îşi arde jertfa, şi au trăit unul din celălalt şi unul pentru celălalt cu o pasiune imposibil de imaginat. Fără Liviu Ciulei în interiorul istoriei sale, teatrul românesc nu există. Fără teatru, Liviu Ciulei nu mai este posibil. Cu teatru şi cu Liviu Ciulei, miracolul este şi împlinit, şi deplin.
.
Aş vrea să plîng şi nu pot. Aş vrea să mi se oglindească-n lacrămă şi bucuria imensă că Liviu Ciulei a fost, şi durerea cumplită că Liviu Ciulei nu mai este. Aşa mi se-ntîmplă ori de cîte ori răsare ziua asta, ziua-n care cad stelele.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu