Florile mătrăgunei

Cîndva, demult de tot (şi veacuri fără şir trecut-au de ieri şi pînă azi !), pe cînd eram dezgustător de tînăr şi la suflet imposibil de curat, a scrie îmi era o bucurie pe care o consumam cu splendidă inconştienţă. (Dar, cum spuneam, trecut-au veacuri de atunci...).

De-o vreme, a scrie îmi pare c-ar fi o crimă grozavă împotriva tăcerii: o durere şi o zădărnicie.

După cum vezi, sînt trist de-o tristeţe pe care nu mi-am dorit-o niciodată. Mi-a rămas în colţul buzelor un rictus, un fel de rînjet strîmb, o grimasă amară, iar în suflet o cantitate uriaşă de cinism – dar fără venin, din păcate !

Neputincios, incapabil de ură (acest sentiment brav şi bărbătesc), nu-mi mai rămîne la îndemînă decît luciditatea ultimă – a renunţării. Şi nu-i, în luciditatea asta, altă consolare decît aceea a demenţei oricărui martir, fie el revoluţionar politic ori sfînt inutil: rînjetul devastator al celui jupuit de viu.

Atît mi-a mai rămas şi-atît mai am: rictusul grotesc devenit, brusc, din emblemă – vocaţie.

(Precum sper să deduci – deşi mă îndoiesc de posibilitate !, calc insolent pe urmele lui Diogene. La urma urmei cît de profundă ar putea fi deosebirea dintre un butoi şi o cămaşă de forţă ?

„Nu cerceta aceste legi...”, şi-mi apare mai mult decît limpede că Domnul George Coşbuc scruta un ospiciu plin ochi cu pacienţi ideali – deci incurabili.).

Totul pare să aibe un sens – cel puţin în lumea vie: perpetuarea speciei. Eu însă, refractar la determinism, scîrbit de specia căreia îi aparţin, inapetent la glorie şi insensibil la ideea de viitor, devin, tot mai definitiv, mineral.

Sînt negativist înverşunat: mila este ultimul argument pe care-l discut şi primul pe care-l resping (ca pe-o infecţie care secătuieşte sufletul).

Propovăduiesc răzbunarea – dar nu în sensul clasic al termenului ci în sens şi scop criminal: cui vrea să mă consume de viu, îi urez „poftă bună” ! Ştii doar că de asemenea superioară răzbunare n-a fost capabil nici măcar Iisus Christos, pe cruce: nu l-a mîntuit pe cel care-l blestema ci pe cel care-i plîngea de milă !

Vreau să devin mai inaccesibil decît un zeu şi mai inutil decît un sfînt. În faţa nemişcării sufletului meu vreau să-şi tremure pleoapele Sfinxul. Din lacrimi, orişicîte ar fi plînse, doar gustul sării să m-ajungă. De dincolo de orişice dureri sau fericiri, să contemplu lumea asta fără noimă cu ochiul rece al ultimului şi celui mai mare dintre barbari.

Mi-e lehamite şi de Suflet, şi de Raţiune – şi de Sentiment, şi de Judecată. Monede calpe toate, minciuni validate de TIMP, de ISTORIE, de RELIGII, psihologii de doi bani şi de mîna a şaptea, fandoseli de bordel şi de Aulă academică, nu-s decît doar groaza insului faţă de ABSOLUT. (Vom crăpa odată şi odată – iată singura, marea certitudine. Şi ce vom lua cu noi? Ce-am simţit? Ce-am agonosit? Uite nişte întrebări demne de un Hamlet de duzină ori de-un Demiurg descreierat !).

Nemulţumiţi de propria-ne ratare, ne-o adîncim în urmaşi. Arhitecţi ai ruinării, ne iniţiem progeniturile, încă din faşă, în tainele eşuării. Îi învăţăm să vorbească – în loc să-i obligăm să tacă.Le predăm mersul biped – în loc să-i învăţăm starea pe loc, chiar şi prin ologire – dacă trebuie. Într-o viaţă care duce, invariabil, la moarte, îi învăţăm (crimă insolvabilă !), să trăiască. Îi dăm, în felurile-acestea, legaţi fedeleş, ca robi – TIMPULUI, iar nu ca pe nişte CONŞTIINŢE – ETERNITĂŢII.

Cînd toată această muncă uriaşă (urieşească !), începe a-şi arăta roadele, putem crăpa liniştiţi: nimic nu mai poate fi salvat! Rostul nostru adevărat, marele chichirez al existenţei ni l-am împlinit: am perpetuat damnarea. De-acum poate să ne fie ţărîna grea.

Par sumbru? Nu vreau aceasta. E-n mine o linişte cum n-a fost, cred, niciodată. Avid de întuneric, am aflat un adevăr: tenebrele. Dintr-o dată m-am îngreţoşat de floarea salcîmului – mica minciună albă care mă copleşise o vreme.

Mari simboluri? Semnificaţii? Toate, totuna cu laptele de cuc: invenţii savante care să acopere şi să justifice suflete sterpe mirosind de la o poştie a naftalină şi-a formol.

Nimic mai adevărat decît că un suflet sensibil este un suflet schilod. Şi desigur că mila este cîrja oribilă a oricărui individ înnobilat cu acest tip select de rahitism.

M-am săturat să fiu sensibil. Mi-e dor cumplit de ferocitatea jivinelor din codri. Simt cum începe a-mi clocoti prin vene sînge crud şi proaspăt de altai întîrziat. Psihofag insaţiabil, îmi vine să îmi scriu pe viaţă, ca deviză: „bine aţi venit, mînca-v-aş !”

Iar ca ultim şi suprem dispreţ, un hohot de rîs sardonic, desfiinţător.

Traducere: B.S.