Noaptea ultimului vis

- Domnule, zice, pe mine mă cheamă Corabie: Gregor Corabie. Şi, ca să pricepi dumneata de ce urlu eu acum, trebuie să-ţi spun două poveşti. Am dispunerea necesară de a ţi le înşira – dar scoate-ţi dopurile din urechi, ascultă, ţine minte şi nu mă mai întreba niciodată – că nu-ţi mai spun. Clar?

- Nici nu s-ar putea mai clar decît atît!

- Şi să nu mă întrerupi. Lasă-mă să vorbesc în linişte, aşa cum voi putea şi cum voi reuşi eu să-mi ordonez propria memorie. Dacă mă întrerupi, s-ar putea să mă-nfurii – şi Doamne fereşte… Încep?

- Da!

Insul din faţa mea pare extrem de bătrîn. Pare doar. În fapt, e tînăr. Şi povesteşte frumos, cum doar moşnegi uitaţi de vremi şi Dumnezeu prin satele Moldovei mai ştiu şi mai pot povesti: domol, potolit, cu glas curgător parcă.

“ Ţi-am spus că mă cheamă Gregor Corabie. Numele ăsta e o poveste întreagă. Un strămoş de-al meu, era prin o mie şase sute şi ceva, îl chema Vasile Zăbavă, a început să-şi facă o corabie. Era o plută căreia îi pusese un catarg şi o pînză de cînepă în chip de velă. Îi mai făcuse şi o cabină. Din coşmelia aia manevra el cîrma printr-un sistem de odgoane şi scripeţi, şi tot de acolo ( prin acelaşi sistem ), ridica sau cobora pînza de cînepă la care el îi spunea velă.

Cînd s-a apucat să facă pluta de butuci, avea vreo patruzeci de ani, i-a născut nevasta un băiat. Ea, nevasta, l-a întrebat:

- Vasile, ce nume îi punem copilului?

Vasile i-a zis:

- Ai răbdare, că trebuie să mă gîndesc.

Nevastă-sa a avut răbdare şi Vasile s-a gîndit. Două săptămîni. Drept e că Vasile, pe cînd gîndea ce nume să-i pună copilului, şi muncea la corabie.

Lumea, cînd îl vedea aşa, pus pe muncă neroadă, mustăcea a rîs. Ba cîte unul mai abraş şi ascuţit de plisc îi striga:

- Vasile, pune-i, bă, şi proţap, că altfel corabia ta nu mai arată a căruţă!

- Herr! - îi răspundea Vasile.

Nu ştia el ce-nseamnă vorba asta; o auzise odată la un neamţ – un fel de cărturar sau pelerin – şi neamţul îi strigase: “Herr!”. Dar Vasile a înţeles că neamţul îl înjură – aşa că a smuls un par din gard, i-a dat una-n cap ăluia – şi gata: neamţul a rămas lat în mijlocul drumului iar Vasile s-a dus acasă.

Pe neamţ l-a găsit unu’ Ardei Glăvan (ăstuia i-a pus tat’su numele Andrei - dar popa era beat – aşa că i-a scris numele, în catastif, Ardei), ăsta l-a găsit pe neamţ; a crezut că-i mort şi l-a dus la popă acasă. Popa l-a spălat pe neamţ, l-a-ntins pe-o laviţă, i-a adus praporii şi sfeşnicele, a aprins lumînările… şi seara (venise ceva lume la priveghi), a început să-i cetească mortului şi să cădelniţeze tămîie, după buna rînduială.

Acum, cetitul popii n-a avut nici un efect – dar fumul de tămîie combinat cu fumul de lumînări a dat un miros iute. Mirosul ăsta l-a făcut pe neamţ să strănute sănătos. Lumea a fugit înfricoşată de necuratul…, popa a leşinat cu cădelniţa-n mînă (l-au găsit oamenii a doua zi, mort)…, neamţul s-a trezit între prapori, sfeşnice cu lumînări aprinse şi popă cu ochii daţi peste cap… - i s-a făcut părul măciucă şi a fugit de nu l-a mai văzut nimeni de atunci, niciodată…, a fost balamuc mare!

Vasile gîndea de două săptămîni la numele pe care trebuia să-l dea copilului, şi-ncepuse a-l durea la ceafă de-atîta gîndit. Avea însă un principiu pe care îl respecta cu sfinţenie:

- Bă, zicea, uite de-aia e franţuzul mai tare – pentru că se gîndeşte, bă! Franţujii îşi nevoiesc mai tare glava decît mîinile, aşa să ştiţi! Şi Vasile gîndea enorm mai înainte de-a face ceva.

Bunăoară cînd a cunoscut-o el, “din vedere” zicea, pe-o fată dintr-un sat vecin, o chema Teodora, a întrebat-o:

- Care ţi-i numele de botez?

Ea a zis:

- Teodora.

El:

- Nu Tudora?

Ea:

- Nu. Teodora.

El:

- Şi cîţi ani ai?

Ea:

- Şaişpe. Ş-o vară ş-o toamnă şfîrşite.

El:

- Bine.

A lăsat-o acolo unde a-ntîlnit-o – că întîmplarea asta s-a petrecut în Pădurea Ţăncii, tocmai în inima codrului, şi s-a dus acasă.

Fata i-a plăcut, era frumoasă, trupeşă, potrivită lui – doar avea pe-atunci vreo 24 de ani şi era vremea să-şi facă de-acum un rost – şi-aşa lumea zicea că zăbovise cu însurătoarea prea mult, aşa că s-a dus acasă şi s-a gîndit. După un timp, s-a hotărît:

- Mă însor! Cu Teodora.

S-a dus în satul vecin, s-o ceară, dar n-a mai găsit-o; fata se măritase-ntre timp… avea şi copii – cinci…Vasile , cînd a auzit asta, atît a zis:

- Nu se poate!

Şi s-a întors acasă neînsurat: îşi muncise glava, ca franţujii, zece ani.

Lumea a rîs. Nu pricepea nimeni cît de greu poate fi să munceşti cu glava. Oamenii doar atît vedeau: că Vasile e zăbavnic – şi i-au zis Zăbavă, Vasile Zăbavă.

De două săptămîni, Vasile căuta un nume pentru fi-su. Şi cum lucra şi la corabie, într-o seară, ridicase pînza pe catarg – ca exerciţiu, “muştru” zicea el, au venit nişte ciori şi s-au oprit pe odgonul care ţinea vela-n vîrful parului. Funiei ăleia el îi spunea “grigor”, “odgon grigor”. Acuma, cioarile naibii se lăsaseră pe sfoara de hlandan cam tot aşa cum accentul lui Vasile se lăsa pe prima silabă din numele ustensilei de suit “vela” pe “catarg”. De unde luase el numele frînghiei, nu se ştie.

Cînd a văzut ciorile aliniate pe frînghie, l-a apucat turbarea.

- Ha! Tocmai pe grígorele meu v-aţi aflat să vă puneţi, ai? Las' că v-arăt eu vouă!

A luat toporul şi, dintr-o lovitură, a tăiat odgonul. Ciorile, cînd au simţit că le fuge pămîntul de sub picioare, au zburat aiurea iar vela, nemaiavînd cu ce se ţine strînsă de catarg, s-a lăsat în jos – la început încet, apoi tot mai repede, pînă s-a făcut grămadă iar vîntul a dus-o în apă…, iar apa a dus-o unde se duce apa oricărui rîu…

Pe Vasile nu l-a durut pierderea odgonului, şi nici a pînzei; era bucuros că aflase un nume copilului: Grigore. A fugit spre casă cît a putut el de repede, a năvălit pe poartă şi i-a strigat nevestei: “Îi punem numele Grigore.” “Bine…”, i-a zis nevasta, “… mai trebuia să zăboveşti un pic şi l-am fi botezat fără nume !” Şi-aşa l-au botezat pe copil: Grigore.

Vasile a terminat de construit corabia şi tot visa să o ia pe apă la vale, pînă la Dunăre, apoi pe Dunăre – pînă în mare. Asta îşi dorea el cu ardoare: o zi pe mare, atîta doar, o singură zi pe mare! Dar îşi mai dorea să fie o zi frumoasă, cu soare mult, cu puhoaie de pescăruşi şi cu apa liniştită. Numai mai spre seară să se-ntîmple o furtună, cu valuri cît casa, iar el, Vasile, să înfrunte eroic stihiile naturii şi mîniile lui Dumnezeu – şi să iasă biruitor. Iar după ce va fi biruit vitregia mării înfuriate, să se întoarcă pe Dunăre în sus şi să se pună la dispoziţia lui Vodă drept comandant al flotei de galere şi corăbii, ca navigator încercat. Aşa visa el...

După ce a încheiat lucrările , a vrut să dea corabia la apă . Ca s-o ducă, de pe tăpşanul pe care lucrase la legat buştenii unul lîngă altul, pînă la rîu, a mai muncit o lună – să facă povîrnişul neted. Doar că, odată gata drumeagul în pantă pe care trebuia să-şi coboare corabia, a trebuit să sisteze lucrările: l-a prins ninsoarea şi s-a apucat de pregătirile pentru Crăciun şi Anul nou, şi Bobotează şi toate sărbătorile iernii.

Abia prin aprilie , anul următor, a mai trecut Vasile pe la alcătuirea de butuci, frînghii şi pînză de cînepă ţesută în casă, şi a legat-o de plopul cel mare cu alte frînghii – să nu i-o ia apa cînd s-o umfla rîul, de primăvară.

A dat corabia la apă prin mai. Era într-o duminică, şi a venit lume multă şi îmbrăcată cu grijă, ca la hramul bisericii. Era atîta năvală de lume că vornicul satului a mustăcit: “Dacă i-aş fi chemat eu la curăţat lunca de vreascuri şi hoituri, n-ar fi venit neam!”

Bucuros că are o aşa asistenţă, Vasile s-a izmenit oareşicît pe lîngă corabie, sumeţindu-şi de cîteva ori pieptul spre înnainte şi clătinînd din cap, ba chiar s-a şi scărpinat odată în creştet – dar fără a-şi muta pălăria de pe cap. Într-un tîrziu a trebuit să-i dea drumul – şi i-a dat.

Şi-a suflecat nădragii pînă peste genunchi, a privit lumea şi-a slobozit un “Doamne-ajută” desenîndu-şi trei cruci frumoase, a stupit în palme, a luat toporul în mîini, a intrat în apă şi a tăiat odgonul care ţinea corabia priponită de plop. Pluta mai era legată, cu o frînghie ceva mai subţire, de un par (şi el ceva mai subţire), bătut în pămînt cu maiul.

Lăsată fără legătura aia zdravănă, corabia a cam luat viteză, că era apa cam repede, frînghia aia subţire s-a cam întins ea cît a putut – şi chiar a rezistat, dar n-a rezistat pămîntul..., şi s-a smuls parul..., pluta s-a sucit de-odată în loc – din cauza smuciturii..., tot din cauza aia butucii s-au cam depărtat unii de alţii..., lumea rîdea şi zicea că gata, s-a dus dracului corabia lui Vasile !

Vasile însă nu s-a dat bătut. Pe cînd lumea chirăia (mai ales nişte femei abraşe !), el s-a aruncat eroic spre corabie şi a izbutit să se caţere pe buşteni – chiar dacă asta l-a costat cîteva julituri dureroase pe la coate şi pe la genunchi.

Cînd s-a aruncat spre corabie, Vasile a răcnit: “Hoo! Plutire-ai pe flăcările iadului, hoo!” Dar a avut şi noroc atunci cînd a sărit să prinză corabia: dacă nu-i izbutea săritura, ăla era – că nu ştia să înnoate. A fost însă destul de aproape de corabie – şi apa era destul de mică – dar s-au mai văzut cazuri de oameni înnecaţi în apă pînă la genunchi (iar eu am văzut un caz de om mort fiindcă a sărit pe fereastră de la etajul parter !).

Aşadar Vasile s-a suit pe corabie, a tras vela pe catarg, a luat cîrma în mîini şi s-a întors cu faţa spre mal, ca să dea onorul la ponton – cu mîna la chipiu, aşa cum buchisise el într-o carte groasă din care mai avea doar doagele şi cîteva file. Cum nu mai avea chipiu, că-şi pierduse pălăria în saltul acela grozav spre corabie, a salutat milităreşte luînd poziţia de “drepţi”. Şi-a mai adus aminte că orice corabie, cînd pleacă de la mal, salută şi cu sirena. “Uite c-am uitat să-i fac sirenă !”, s-a căinat Vasile şi, dacă tot n-avea sunătoare, şi-a ţuguiat buzele şi a făcut lung de tot: “Uuuu...”

A navigat, în admiraţia şi ovaţiile asistenţei, aproape doi kilometri – cam o milă cum ar veni. La cotul de la Podul de Piatră, o rădăcină de salcie care zăcea în apă (dar nu se vedea), i-a rupt cîrma, drept pentru care corabia a virat scurt spre tribord şi a eşuat cu babordul (partea aia în care se cam desfăcuseră butucii de lemn "la lansare"), între un plop şi un arin căzuţi în apă. Eşuarea a fost aşa de violentă încît buştenii s-au desfăcut unul de altul (de tot!), şi-au plecat, fiecare de capul lui, pe apă la vale. Pe Vasile l-au pescuit oamenii de pe una din crăcile arinului de care se zdrobise corabia şi pe care eşuase el.

****************

Lumea se obişnuise cu Vasile Zăbavă. De fapt, satul n-ar fi avut nici o noimă fără el – aşa că oamenii, în ascuns, îl ocroteau - chiar dacă ziceau că are minţile duse de-acasă.

Odată era să moară, mai să-l mănînce un lup, în pădure. Vasile l-a văzut pe lup dar nu i-a zis nimic; ce treabă avea el cu lupul ? Fiara însă s-a apropiat şi, cînd a fost destul de aproape de om, a urlat lung şi înspăimîntător. Dacă ar fi fost un altul în locul lui Vasile, oricine ar fi fost acela, îi stătea inima locului. Vasile, după ce a terminat lupul de urlat, l-a privit aşa de fioros încît lupului au început a-i tremura picioarele... Şi cînd a slobozit el un urlet (de s-a cutremurat pădurea), a căzut lupul, moale, într-o parte. Cînd şi-a mai venit jivina în ori, a rupt-o la fugă şi dus a fost. Cu urechea aia care era mai spre Vasile, lupul n-a mai auzit niciodată – de i-a zis lumea “Lupul surd”...

Cînd cu povestea cu lupul, Vasile avea vreo 58 de ani. Atunci era să moară. De murit avea să moară la 101 ani. Cînd l-a îngropat, popa atît a zis: “A zăbovit să moară 101 ani!”

****************

Grigore, fiul lui Vasile Zăbavă, a crescut. Lui însă, lumea i-a spus “Grigore al lui ăla cu corabia” – şi i-a rămas numele Grigore Corabie. S-a însurat la 18 ani cu o fată din sat, a lui Haralambie Cipai, Magdalina, care avea 14 ani.

Fata i-a adus zestre o vacă bătrînă, 4 oi sterpe, 5 perne din fulgi de găină, o pătură de postav, două covoare cam ferfeniţite, o bîtă şi un fel de iatagan turcesc pe care era un înscris în spanioleşte şi pe care nimeni nu l-a putut ceti – nici popa şi nici dascălul.

Cînd la cununia din biserică, Haralambie Cipai (despre care şapte sate ştiau că sufere de limbariţă), a cuvîntat cam aşa:

- Io, Haralambie Cipai, îţi dau de nevastă pe fi-mea, Magdalina, cu zestrea cuvenită, care-i a ei. Eu îţi mai dau, ţie, Grigore Corabie al lui Vasile Zăbavă, o bîtă cu care să-i îndrepţi cele păcate ce le-o fi avînd, şi-ţi mai dau şi sabia asta (vorbea despre iatagan), ca să ştii că trebe să-ţi aperi ţara. Eu am sabia (tot de iatagan zicea), de la strămoşul meu, Nechifor Tatarul, care-o avea pradă de război de la turci. Să trăiţi fericiţi!

El ar mai fi vorbit, că tare-i mai plăcea să se asculte, dar a văzut că oamenii prind a mustăci oarece zîmbete şi a tăcut. Lumrea rîdea de povestea aia cu sabia pradă de război de la turci, care era cu totul altfel.

Nechifor ăsta fusese copilul unui fel de haiduc de i se zicea Toma Codru, şi al nevestei cîrciumarului din Gălbineni, cum ar veni, copil din flori şi-al nimănui. Dacă nimeni nu-i purta de grijă şi nici socoteală nu-i cerea, copilul a învăţat să fure cam tot pe cînd a învăţat să meargă pe picioare – aşa că pe la 15 ani fura mîncarea omului din mînă cu farfurie cu tot – iar omul nici măcar nu băga de seamă – ba chiar îi mai şi mulţumea frumos.Acu', auzise şi el că turcii bîntuie prin ţară şi prind copii pe care-i duc la Stambul să-i facă ieniceri, dar nu prea credea în poveşti din astea. Asta pînă-ntr-o zi cînd l-au prins nu turcii ci tătarii, l-au legat fedeleş şi l-au dus la Crîm de l-au făcut rob.

Toma Codru, cînd a auzit că fi-su a fost luat rob de tătari, s-a jurat să omoare toţi tătarii din lume şi să-l scape pe copil. De prins, n-a prins nici un tătar – dar l-au prins pe el lefegiii lui Vodă, că l-a vîndut fata boierului Moncea (care-i era ibovnică), fiindcă aflase cum că Toma o cam înşeală cu o ţigancă frumoasă şi focoasă, în tufele de bozie din dosul Morii Vechi. Ea, fata lui Moncea, dac-a văzut că Toma s-a dat la ţigancă şi a lăsat-o pe ea bleagă şi setoasă, a trimes o slugă să cheme lefegiii şi i-a asmuţit asupra Tomii. Căpitanul de lefegii a poruncit să se înconjoare Moara Veche, să fie prins lotrul şi să fie ţinut în furci pînă s-o întoarce el, că trebuie să ieie mărturie fetii lui Moncea, boieroaica. Fata, dacă tot era plecat boier Moncea la o moşie de-a lor , pe la Lunca Mare, a mărturisit toată noaptea, mărturie cu suspine şi gemete, chiar şi cu unele strigăte ascuţite de crăpa noaptea-n două, aşa că dimineaţa fata nu mai era deloc setoasă iar căpitanul lefegiilor purta pe piept peceţile dinţilor fetii ca pe nişte însemne domneşti.

Cît despre lefegii, au înconjurat Moara Veche şi l-au luat pe Toma Codru cu asalt, chiuind straşnic. Toma a apucat a se ridica şi a-şi prinde paloşul în mînă (era stîngaci), dar ţiganca a rămas acolo, în tufă, răstignită pe crengile boziei şi rîzînd ca o nebună. S-a luptat Toma, dar l-au biruit cu arcanele şi l-au legat aşa, gol puşcă, de un stîlp de-al morii.

Toma era un bărbat zdravăn şi frumos (iar gol era şi mai frumos!), dar nimeni nu-l putea admira. Poate doar luna care domnea pe boltă singură şi abătută ca o regină fără rege.

Cît a stat Toma legat, lefegiii au aşteptat venirea căpitanului sforţîndu-se, fiecare cu puterile date de Dumnezeu, a potoli arşiţa care, zicea ţiganca, o dogorea pe dinlăuntru. Spre dimineaţă i-au dat drumul ţigăncii – iar ea a plecat aiurînd şi cu mers rotunjit: părea că ar fi cărat între genunchi un purcel de lapte cu coteţ cu tot.

Cînd a venit căpitanul, să tot fi fost soarele de două suliţe pe cer, l-au ridicat pe Toma Codru în ştreang, în podul morii.

Fata boierului Moncea s-a măritat peste vreun an – fecioară, cu băiatul Marelui Logofăt Sfetea.

Căpitanul de lefegii a murit într-o răscoală cu caracter local; l-au jupuit de viu ţăranii.

De ţigancă nu s-a mai auzit nimic, niciodată.

Nechifor, fiul lui Toma Codru şi al nevestei crîşmarului din Gălbineni, a stat rob la Crîm 12 ani.

Într-o noapte a furat calul unui fel de şef de tătari de-i ziceau toţi Han Mîrzea, şi-a lipit nişte mustăţi din păr de capră, a furat turbanul hanului de tătari şi a dispărut. Zadarnic l-a căutat hoarda pe fugar o săptămînă, că nu l-au mai aflat.

În 30 de zile, umblînd cu fereală pe drumuri lăturalnice şi noaptea, Nechifor a ajuns la Stambul. Acolo a trimes vorbă spre Padişah cum că el este trimesul Marelui Han la Marele Sultan, Stăpînul Lumilor. Sultanul a crezut şi l-a primit. Fostul rob, fiu de lotru, chiar el lotru de ispravă, s-a înfăţişat:

- Strălucitorule padişah, Hanul nebiruit îţi trimite ţie, ca dar, turbanul său de sărbătoare şi cheamă asupră-ţi mila şi îndurarea lui Allah... (şi a mai spus el multe drăcii frumoase, că era meşter nevoie mare întru ale vorbii, drept pentru care, mult plăcînd solul Măritului Padişah, acesta l-a ţinut în ospeţie mai multă vreme, timp în care Nechifor a văzut tot, chiar şi haremul sultanului cu cadîne frumoase de ţi se lungeau şi ochii şi gîtul...).

După multă vreme de ospeţie, într-o zi, pe cînd se plimbau, Sultanul şi solul – rob – lotru, prin grăduna haremului, cadîna care se chema Erzulli şi care era cea mai frumoasă şi mai focoasă cadînă dintre toate cadînele necredincioase, i-a făcut lotrului un semn micuţ cu degetul arătător şi trandafiriu, de după un havuz îngropat în verdeţuri, chemîndu-l.

- Luminăţia Ta, a grohăit Nechifor către Sultan, iartă necuviinţa robului tău, dar unele mîncări neobicinuite au făcut netrebnicul meu trup să se răscoale... Îngăduie să lipsesc o clipă...

Sultanul a rîs cu hohot mare – şi a îngăduit. Tîlharul a dat dosul după havuz iar frumoasa cadînă i-a căzut în braţe.

- Efendi, o să am un copil !

L-au trecut năduşelile.

- Aşteaptă-mă la miez de noapte, că fugim la Crîm!

- Te-aştept, stăpîne drag !

A lăsat-o acolo, după havuz, şi s-a-ntemeiat iar în faţa Sultanului.

- Prealuminate stăpîn, se cuvine să ne înfrînăm becisnicele trupuri în faţa oricăror patemi şi pofte s-ar asmuţi asupră-ne, ca să ne înmoaie.... Iartă robului tău această întîmplare care arată că robul tău e rob patemilor şi poftelor sale ¡

Sultanul a rîs iar, şi a iertat.

Cînd s-a lăsat noaptea, Nechifor şi-a pus straie de turc, a trecut Bosforul (fără nici o cadînă !), cu o barcă uşoară pe care a furat-o de unde a văzut-o, a furat un cal şi a călărit nebuneşte toată noaptea. Ziua a stat ascuns în păduri. Călărind noaptea şi odihnind ziua, în cinci zile a fost la Dunăre. A trecut Dunărea înnotînd. Într-o săptămînă a ajuns în Gălbineni.

Oamenii tare s-au mai minunat cînd le-a spus cine e, mai ales că le-a arătat iataganul sultanului pe care, spunea el, l-.a furat cînd cu fuga din harem. L-au cercetat oamenii, întrebîndu-l ce-a făcut pe-acolo pe unde-a umblat ca rob sau ca fugar, iar el atîta le-a spus:

- Cred că vreo cincizeci de copii care zic tată cui nu trebuie. Alta n-a mai zis.

Numele i-a rămas Nechifor Tătarul.

Cît despre iatagan, s-a aflat, printr-o ibovnică de-a lui de mai tîrziu, Frusina lu' Tecu – rămasă văduvă de tînără, că îl furase nu de la sultan ci de la un spahiu care, beat criţă, căzuse de pe cal şi adormise în margine de drum, sforăind straşnic.

Iataganul ăsta îl primise, dar de nuntă, Grigore Corabie.

Magdalina i-a născut lui Grigore şase copii, din care patru au fost băieţi. Celui mai mare dintre băieţi i-au pus numele Grigore. Aşa a început, cu Grigore Corabie al lui Vasile Zăbavă, şirul ăsta lung ca un cîrnaţ, de “Grigore Corabie”.

Neamul Corabie a cunoscut urcuşuri şi coborîşuri – ca orice neam de oameni. La 1821, un Grigore Corabie i-a fost sfetnic de taină (pentru vreme scurtă), lui Tudor Vladimirescu. Un Grigore Corabie a fost vistiernic al grupului de revoluţionari moldoveni la 1848 – şi din cauza lui revoluţia din Moldova a fost arestată într-o cameră de hotel, în Iaşi. Dar a fost şi un Grigore Corabie staroste de şuţi, manglitori şi cuţitari în Piaţa de flenduri... Asta a fost soarta neamului !

Eu sînt al paisprezecelea Grigore Corabie.

Bunicul meu, Grigore Corabie (al doisprezecelea în ierarhia ordonată a familiei), a făcut răscoala de la 1907.Avea, pe atunci, paisprezece ani. Tot sub arme a făcut amîndouă războaiele.Tatăl lui, cel de-al unsprezecelea Grigore Corabie, fusese starostele de şuţi, manglitori şi cuţitari, şi-a vrut să-l facă şi pe fiul lui şuţ. Numai că ăstuia, cel de-al doisprezecelea Grigore Corabie, nu-i plăceau decît caii şi codrii. Cînd avea vreo 21 de ani, cumpărase o puşcă şi-un cal, s-a dus la nunta unei fete cu care crescuse laolaltă. A jucat mireasa cum se cuvine, ca tot omul, iar spre seară şi-a luat puşca, s-a aruncat în şa – să plece, că avea el o afacere de rezolvat, trebuia să păzească, pe bani frumoşi, un convoi de care pentru un negustor bogat. S-a aruncat în şa, zic, dar i-au rămas ochii lipiţi de mireasă – şi-a hotărît, în secunda aceea, că “Asta este mireasa mea, iar nu a altuia !” – aşa că a luat frîiele calului în dinţi, şi-a trecut puşca-n mîna dreaptă (şi el era stîngaci !), a dat pinteni calului spre mijlocul horei şi-a săltat mireasa-n şa, alăturea-i, cu braţul stîng, a chiuit odată lung de s-au speriat nuntaşii – şi... codrul cu tainele lui !

Starostele Grigore Corabie tare s-a mai amărît cînd a auzit de isprava urmaşului şi a jurat să-l prindă şi să-l împuşte, ca să spele ruşinea. L-a căutat prin codri, dar degeaba, parcă intrase-n pămînt, cu mireasă cu tot şi cu cal cu tot. Dar tot era pornit şă-l împuşte.

Într-o noapte de toamnă tîrzie, o umbră a intrat în casa starostelui, l-a luat de gît din aşternut şi i-a lepădat un pumn în barbă. După tăria păliturii, Grigore Corabie al unsprezecelea a cunoscut pe fiul lui, cel de-al doisprezecelea Grigore Corabie. Din pălitura de atunci, Grigore Corabie (numărul 11), avea să rămînă şi să moară cu un tic anume: o uşoară şi continuă clătinare a capului, dintr-o slăbiciune a gîtului, din cauza pumnului fiului. Ticul acela era mai vizibil la vreme umedă, cînd bătrînul staroste simţea şi unele dureri – ca şi cum pumnul de demult ar fi avut în el dinamita unui brand sau măcar a unei grenade defensive.

Grigore Corabie al doisprezecelea a murit foarte bătrîn. Împlinise, de trei luni şi ceva, 106 ani. Nevastă-sa, mireasa furată demult, murise cu 22 de ani mai înainte. El nu s-a mai însurat niciodată. Umblau văduvele la el mai abitir ca la spovedanie – dar el nu şi nu. Cînd şi-a dat duhul, a murmurat: “Ileana !” Era numele nevestei lui – şi el o chema, în ultima-i clipă, cu ochii strălucind extraordinar de intens, o strălucire de neexplicat şi de neînţeles. Nevastă-sa murise cu 22 de ani mai înnainte, în braţele lui. Zăcuse mult şi greu, suferise cumplit, avea dureri infernale. Cu un minut mai înnaite de-a se stinge, urlase de dureri – dar a murit în braţele lui – doar ei singuri în cameră. Cînd a ieşit afară şi-a zis că “Ileana s-a dus !”, ginerele lui l-a întrebat:

- Cum a fost ?

- Mi-a spus că s-o ţin în braţe – ş-am ţinut-o-n braţe. Mi-a mîngîiat buzele şi mustaţa…, şi-a lăcrimat…, şi-a zîmbit…, şi-i luceau ochii…, şi s-a dus…!

Ei au fost bunicii mei după tată.

****************

Cînd m-am născut, au hotărît să mă numească Grigore. Al paisprezecelea Grigore în şirul ăsta lung de Grigore. Numai că tocmai atunci s-a întîmplat pe la noi o mătuşă care era cam rusoaică. I-au lăsat ei onorul de a-mi caligrafia numele în catastif – aşa că a luat plaivazul şi, pe jumătate rusoaică fiind, mi-a scris numele românesc în nemţeşte: Gregor.

Asta este povestea numelui meu.

Ca să pricepi foarte bine de ce urlu eu atît de tragic, trebuie să-ţi mai spun că fiecare Grigore Corabie a iubit o femeie – o singură femeie. Dar fiecare a iubit cu sălbăticie, definitiv, fără vindecare şi fără întoarcere.

Iată motivul pentru care urlu:

Mă aflu bolnav. Stau întins pe-un pat de spital. Asta n-ar fi mare lucru. Ştiu că mîna doctorului poate vindeca – dar poate şi ucide.

Stam, într-o noapte de marţi înspre joi, cam blegos şi singur, pe coridorul spitalului, şi-mi purtam trupul bolnav de colo – colo, cînd înnainte şi cînd înnapoi, de mi se făcuse o lehamite de el şi-mi venea să-l lepăd şi să-l abandonez la vreun colţ mai ascuns vederii, ca pe-o cîrpă. Mă preumblam fără nici o noimă, numărîndu-mi anii şi admirînd golul greu şi dens din mine. Din cînd în cînd mă opream locului şi mă sărutam îndelung şi violent cu o ţigară.

- Gregor, mi-am zis, de ce eşti tu aşa de singur şi de abătut ? Ţi s-au înnecat cumva corăbiile ?

- Aş !, mi-am răspuns, mi s-a făcut aşa…, de-odată…, un dor năprasnic de-o plimbare prin ploaie…, noaptea…, cu iubita…

- Gregor, tu ai ceva afecţiune la ficsonomia memoriei ?, m-am întrebat. Care iubită ? Că eu, de cînd te ştiu, eşti doar cu cărţile, cu caietele, cu ţigările... Cît despre femeia care ţi-a frînt...

- Gura, cutră !, mi-am strigat. Ce ştii tu ? Lasă-mă dracului odată – că nu pot face nimic fără să sari tu cu gura mare. Oare eu nu mai am nici măcar dreptul de-a visa? Îţi interzic să te mai amesteci în visurile mele ! Dispari, naibii ! În clipa asta eu vreau să visez o femeie frumoasă. Hai, valea !

Chiar atunci s-a deschis o uşă..., şi a apărut o femeie cumplit de frumoasă ! Infernal de frumoasă ! Am fugit repede în pat, speriat de propriul meu vis, speriat că aş putea-o speria cu sperietura din mine. Şi era atîta de frumoasă…, şi părea atîta de reală…, încît brusc mi s-a făcut somn irezistibil.”

Ultimul (şi singurul, dealtfel), interviu

luat lui Gregor Corabie, care dormea,

de către Gregor Corabie, care era treaz

(sau invers...)

- Să-ţi fie noaptea bună, Gregor !

- Dă-te-n praştie...!

- De ce te-njuri ?

- De cucurig !

- Dormi ?

- Cred că da .

- Eşti nesigur ?

- Foarte !

- Tu ce crezi că eşi, Gregor Corabie ?

- O fărîmă de Univers.

- Şi ce crezi că ar trebui să fii ?

- Ceea ce sînt.

- Eşti mulţumit, în general ?

- În general, absolut deloc.

- Eşti nemulţumit, în general ?

- În general, absolut deloc.

- ?!?

- În general, sînt !

- După tine, cam ce-ar fi OMUL ?

- Un sentiment.

- Defineşte-l printr-un substantiv.

- Vis.

- Un verb...

- A iubi.

- Un adjectiv ...

- Frumos.

- Ce părare ai despre tine?

- Bună.

- Ce părere ai despre părerea ta despre tine ?

- Foarte proastă.

- Crezi în Dumnezeu ?

- Piei, drace !

- În dracul ?!?

- Doamne fereşte !

- Visezi ?

- Nu.

- Pentru ce nu visezi ?

- Pentru că de-aia. Ce ştii tu !!!

- Gregor, vreau să te întreb ceva , dar la modul cel mai dens cu putinţă: de ce eşti tu atît şi aşa de singur?

- Dragule, uite de ce: fiecare om, fiecare fiinţă numită OM este o singurătate certă. Lumea este suma acestor singurătăţi. Fiecare singurătate are un spaţiu propriu de existenţă şi de manifestare a acestei existenţe. Cînd o singurătate, cu spaţiul ei de manifestare, traversează spaţiul de manifestare al altei singurătăţi, dacă sînt prezente anumite condiţii (cărora le spunem, într-un singur cuvînt amalgamate, sentiment), ele, spaţiile de manifestare, fuzionează, se contopesc – şi devin însoţire.

- Cu verighetă?

- Nu te ştiam tîmpit.

- ?!?

- Mă surprinzi neplăcut !

- ?!?

- Păi verigheta, dragule, este convenţie iar convenţia este constrîngere – pe cînd însoţirea este act de eliberare, de descătuşare, de multe alte cele...

- Deci: de ce eşti atît şi aşa de singur ?

- Pentru că spaţiul meu propriu nu este rîvnit de nimeni.

- Motivul ?

- Fă-te lunetist !

- Lunatic !

- Bau-bau !

- E greu în spaţiul tău propriu ?

- Imposibil !

- Cunoşti şi alte imposibilităţi?

- Cîteva.

- Una.

- Profesiunea de OM.

- ?!?

- Cu majuscule.

- ?!?

- Te-ai ramolit...

- Te provoc.

- S-ar putea să te coste.

- Risc !

- Bine. Dă cu întrebări în mine.

- Conturează-l pe Dumnezeu în Sine.

- Meşteşugar.

- Numai ?

- Odată artist.

- Detaliază.

- Dumnezeu – olarul neolitic, meşteşugar al lutului, muncitor onest şi oarecare.

- Detaliază.

- Cînd a făcut FEMEIA, Dumnezeu s-a vădit a fi artist. Doar atunci. O singură dată.

- Crezi în femei ?

- Nu.

- Crezi în FEMEIE ?

- Total. Definitiv. Fără contenire şi fără oboseală.

- Surprinde femeia în trei imagini artistice.

- Muzică, noapte, flacără.

- Divaghează.

- “Mica serenadă” a domnului Mozart..., o ploaie într-o noapte de mai..., un rug aprins şi arzînd fără contenire... Nici nu-ţi poţi închipui cît de arzătoare este dragostea unei femei !

- Vorbeşti din experienţă...

- Vorbesc din credinţă !

- Dacă te înşeli ?

- Cred înnainte – dar de la capăt.

- Ţi-e frică de moarte ?

- Ba.

- Îţi doreşti moartea ?

- Nu. Dar va veni. De va fi să mor violent, mi-aş dori să fiu ucis de o fiinţă vie iar nu de vreo stea căzătoare. De va fi să fiu ucis de o fiinţă vie, om aş vrea să fie iar nu vreun animal. De va fi să fie om, femeie mi-aş dori să fie, iar nu bărbat. Iar de va fi să fie femeie, să se-ntîmple o femeie frumoasă !

- Cea din vis ?

- Frumoasă.

- Cea din vis ?

- Frumoasă.

- Cea din vis ?

- Tîlhare !

- Cea din vis ?

- Ca şi !

- Ştiu că ai o afinitate pentru Brâncuşi...

- Învăţăcel.

- Arcuieşte gînd între femeia din vis şi Brâncuşi.

- “Sculptural”.

- Mai clar ?!?

- Ca o sculptură a lui Brâncuşi: PERFECTĂ !

- Rece ?

- Ochiului, da.

- Ultimul vis ?

- Un mers grăbit..., şi nişte paşi care, în mod ritmic, sunau aşa: “sînt-fru-moa-să, sînt-fru-moa-să !”

- Atît ?

- Atît.

- Un vers...

- “Doctore, simt ceva mortal...”

- Unde ?

- “... în regiunea fiinţei mele...”

- Stai că chem sora...

- Nu..., adică da..., adică nu... Gregor, nu te-apuca de prostii, ăsta este un distih din Marin Sorescu, ce naiba !

- Credeam că ai trebuinţă de soră...

- De sfînta soră Evdochia...

- Spune un vers frumos.

- “Lasă-mă singur cu tine,
Ca şi cum nici n-am fi !”

- Din cine ?

- Din mine.

- Ce facem cu femeia din vis ?

- O visăm iarăşi…

- Iarăşi ?

- Avem dreptul de-a visa.

- Dreptul ?

- Şi obligaţia.

- Deci să visăm ?

- Numai asta să facem !

- Cum încheiem interviul ?

- Pune şi tu punct, şi gata.

- .

Traducere: B.S.